Chipul imperfecţiunii

3. Din culpă

Mă prinse o ameţeală grozavă şi simţind că mă voi prăbuşi în curând mă prinsei inconştient de mâneca lui Marcus.

-Jasmine... Cineva mă striga, dar aşa de încet. Jasmine.. Sunetul acum părea mai clar şi mai tare însă nu destul de puternic să mă trezească. Începeam să-mi pierd cunoştinţa. Panică care fusese uşoară la început acum atinse apogeul. Simţeam că îmi va sparge capul în următoarele secunde. Jasmine! Şocul sonor îmi deschise larg ochii şi văzui pe Marcus uitându-se la mine, cu pupilele dilatate de teamă.

 Respirând şi revenindu-mi cu greu mi-am amintit de împrejurări. Am realizat că Marcus vorbise tare şi că totul era liniştit acum, nu se mai auzea nimic în poiana înconjurată de copăcei.

-Dar... Cine... Cum? Încercai eu să scot câteva cuvinte.

Bărbatul se ridică în picioare şi privind la mine cum stăteam ghemuită de sus, zise:

- Despre ce vorbeşti? Ai început să tremuri de aia te-am pus jos.. Nu era nimeni. Doamne, dar cum mi-ai sărit de gât... Remarcă el, uitându-se într-o parte.

Am început să plâng încet, lacrimile îmi curgeau pe obraz regulate şi fierbinţi. El nu zicea nimic, nici nu se uita la mine. Îşi descheiase mantoul de parcă se încălzise afară. 

Probabil era stânjenit de purtarea mea și nu știa ce să facă. Își trecu instinctiv mâna pe deasupra capului, vrând parcă să-și pieptene părul pe care nici nu-l atingea. 

Deodată se aplecă și mă apucă de umeri ridicându-mă în picioare.

-Jasmine...

-Ce faceți aici? Un glas din apropiere îi întrerupse replica lui Marcus.

 Glasul îmi impresionă timpanul și îl recunoscui imediat. Era a lui Julien și se apropia. Marcus se uită la el fără să-l salute.

-Ce faceți aici? Repetă doctorul întrebarea.

 Avea în ochi o sclipire diabolică și asta mă sperie pentru moment.

-I-a venit rău...explică sec Marcus care părea plictisit și enervat de prezența intrusului. 

Îi evita privirea. Julien mă văzu și zise:

-A avut un atac de panica. Respiră adânc Jasmine...Mai adăugă, apropiindu-se.

-Bine. zise Marcus. Ai grijă de ea! Porunci el și se întorse pe călcăie îndepărtându-se.

 Plecase așa de repede şi am realizat că rămăsesem doar cu Julien în fața mea. Pe chipul lui nu se citea deloc îngrijorarea, părea bucuros că scăpase de Marcus. 

Stânjenită începui a-mi șterge lacrimile care încă mai erau pe obrajii mei.

-Nu..zise Julien vrând să mă oprescă cu un gest. Nu ești urâtă când plângi, așa crezi doar tu!

M-a emoționat replica lui deși o găseam deplasată. Probabil în starea aceea orice mică urmă de sentiment mă alina.

Julien purta o geacă scurtă maro, iar părul lui cel blond se revărsa pe ceafă, căci îl purta lung. Putea uneori să-şi facă chiar şi o codiţă. Purta bocanci, nişte bocanci care îi dădeau o alură bădărănească şi un fular negru de mătase. 

Nu eram în stare să-i judec stilul vestimentar, dar mi se părea destul de ciudat, aşa cum mi se părea, defapt tot despre el.

-Haide să te conduc acasă! Aşa cum eşti nu vreau să cazi pe undeva. Câteodată mă întrebam dacă era totuşi doctorul meu.