Chipul imperfecţiunii

22. O anchetă și-un dezastru

Dacă Julien era atât de informat încât îmi știa locația, de ce nu venise mai devreme? De ce mă lăsase închisă cu Marcus, o noapte întreagă, în beciul acela?

Dar poate nu știa...Să fi fost oare o coincidență a sorții? Aș fi putut să-l întreb, dar se comportase atât de intimidant încât nu aș mai fi fost în stare să scot niciun cuvânt în preajma lui. Ce fusese izbucnirea de acum câteva minute?

Cu astfel de gânduri am ieșit din duș, cu prosopul înfășurat în jurul meu, gata să rezolv câteva mistere. Erau multe taine care mă înconjurau și ale căror lacăte nu credeam să le mai aflu vreodată. Se spune că să nu te pronunți niciodată la adresa unui fapt pe care nu-l stăpânești, de aceea speram undeva în adâncul minții mele ca ele să se dezlege rând pe rând, ca eu să le înțeleg și să nu îmi mai fie frică de necunoscutul lor.

Poate de asta mă chinuiau întrebările. Eram obsedată de cheia adevărului, ca să par mereu pregătită de ce e mai rău. Credeam că așa îmi voi cunoaște împrejurimile și voi fi mai liberă. Cine îmi putea spune mie atunci că tocmai aceste mistere mă vor țintui pe viață?

Să-mi fi pus oare vreun dispozitiv de urmărire? 

Am sărit în sus la ideea ce-mi surâsese. Cu ambele mâini am început să caut toate buzunarele hainelor, a genților, să scotocesc tot ceea ce mi se părea suspect, însă nu am găsit nimic, în afară de niște bani mărunți aruncați la întâmplare în fundul unui buzunar. 

M-am gândit că ar fi putut să-mi instaleze un GPS în telefon, unul ascuns, ca eu să nu-i pot da de urmă. Așa văzusem eu în filmele cu spioni. Dacă era într-adevăr ascuns nu aveam cum să-i dau de hac, însă am răsuflat ușurată când, reluând filmul întâlnirilor mele cu Julien nu am întrezărit niciun moment în care el ar fi putut avea acces la telefonul meu.

Fără să-mi dau seama cum trece timpul, m-am așezat în pat cu prosopul pe mine, gândindu-mă cum ar trebui să desfășor o anchetă cât mai amănunțită ca să aibă rezultatul dorit. Mie îmi plăceau soluțiile, nu mă împiedicam de problemele pe care le consideram  mult mai la îndemâna mea.

 Eram doar încercuită uneori de prea mult emoții, și atunci anxietatea își spunea cuvântul. Nu încercam să fiu puternică, încercam doar să supraviețuiesc. Vedeam oamenii din jurul meu, mă uitam la mine și îmi dădeam seama cât suntem de diferiți. Unde am crescut eu, parcă niciodată nu se auzise de tulburări psihice, toată lumea întorcea capul, scotocea după scuze, te arăta cu degetul și-l considera o lipsă de respect.

Poate de asta acum nu știam să mă exprim, poate de asta eram atât de singură, atât de eu cu mine însumi...

Dar ce rost avea acum să mă las dusă de valul unor realizări dureroase? Am decis să mă îmbrac în grabă și cum nu aveam stare nici să mă odihnesc, nici să fac ceva productiv, am luat-o în sus pe scări.

Oare mă purtau pașii spre Marcus?

Nu.

Îmi adusesem aminte de o vecină mai bătrână, care locuia aici de multă vreme și care, credeam eu că ar fi în stare să-mi răspundă la câteva întrebări referitoare la el. Dar nu puteam ciocăni așa neinvitată. Trebuia să găsesc un pretext.

În timp ce urcam scările, am simţit oboseala care îmi mistuia trupul. Defapt nu dormisem destul de câteva nopţi, iar asta îşi spunea acum cuvântul. Dar cum să te odihneşti când mintea nu-ţi permite. Ar fi un chin, nu o poţi numi odihnă.

Aveam însă de gând să încerc măcar şi să mă întorc înapoi.

Ajunsă în faţa uşii vecinei cu pricina, m-am oprit gândindu-mă ce să fac. Să bat? Să nu?