Chipul imperfecţiunii

21. Acasă?

Nu am mai putut vedea prea bine faţa lui Julien de vreme ce se urcase la volan, iar pe mine mă forţase să stau în spate. Nu că aş fi voit să fiu mai aproape de el, dar măcăr i-aş fi putut observa expresia chipului, căci ea îmi spunea multe.

Mă obligam din tot sufletul să cred că n-are nimic special de gând şi să nu par deloc suspicioasă.

Maşina porni cu un zgomot surd şi banal. Introvertita din mine tăcea pe bancheta din spate aştepând ca Julien să scoată măcar un cuvânt şi analizând drumul ca acesta să nu capete dimensiuni necunoscute.

Aş fi vrut să ştiu multe despre situaţia în care mă aflam, dar nu îndrăzneam să cer nişte detalii care m-ar fi putut înfricoşa mai mult. Mă consolam adeseori cu gândul că e mai bine să taci şi să observi decât să acţionezi prea devreme.

-E o sticlă cu apă pe acolo, dacă o găseşti!  Zise deodată Julien întorcându-se o clipă să mă privească.

Nu era prea departe, iar eu fiind însetată i-am băut tot conţinutul. Punând sticla înapoi mi-am făcut totuşi curaj să las o întrebare inofensivă să-mi scape:

-Unde mergem?

-Te duc acasă. Fu răspunsul scurt primit.

După câteva secunde de tăcere mai adăugă jucăuş.

-Vrei să mergem în altă parte? Că sunt multe locuri pe unde n-ai fost... De exemplu acasă la mine...

Zâmbetul lui pe care l-am zărit fugitiv în oglindă, mi-a provocat o furie interioară care nu s-a astâmpărat decât printr-o replică dură.

-De unde ştii tu pe unde am fost sau n-am fost? Mai bine la puşcărie decât la tine acasă...

Murmurul meu fusese auzit. Oricum era o glumă proastă. Mă gândeam că nu avea niciun motiv să se supere sau să-mi facă vreo observaţie.

-Mai bine tac... Am mai adăugat eu în şoaptă în speranţa că ar putea şterge ceea ce tocmai zisesem.

Julien conducea calm, uitându-se precaut la drum şi nu a băgat în seamă faptul că tocmai i-am comparat casa cu o puşcărie.

Ce ştiam eu despre asta? Nimic, dar suna foarte pervers şi n-aş fi putut să tac. Poate dramatizam. Poate exageram. Doar mă cunosc destul de bine ca să confirm asta.

O tristeţe senină mă cuprinse, iar gândul îmi zburase fără nicio clipă de odihnă prin toate cele petrecute de când plecasem de acasă.

Marcus! Marcus! Îmi striga inima.

Mă îndrăgostisem iremediabil de acel domn cu părul negru tăiat scurt care purta iarna palton. Acum că se apropia vara părul îi mai crescuse; îi cădea uşor peste fruntea albă, iar ochii... Da ochii aceia care m-au privit cu îngrijorare pe mine.

Gândul că ceva extrem de rău îi se întâmplase lui Marcus mă bântuia din ce în ce mai tare.

-Poţi să pui nişte muzică? Simt că mă sufoc în tăcerea asta. I-am spus calm lui Julien care părea atent la drumul ce se aşternea în faţa lui.

Nici nu s-a uitat la mine în oglindă, a rotit doar radioul, iar o melodie uşoară mi-a lovit cu acordurile ei timpanul.

Cu câteva luni în urmă eram lângă altcineva într-o maşină neagră. Ascultam altă melodie clasică, un pian în încânta auzul. O altă mână atinsesem, o altă voce mă oprise şi tot aceiaşi voce mă alungase pentru totdeauna.

Iar mă gândeam la Marcus. Toate îmi aminteau de el. Sau poate eu voiam să-mi amintească.

-Te gândeşti la el? O voce familiară îmi curmă sirul gândurilor haotice.