Chipul imperfecţiunii

29. Înapoi acasă

Da, m-am decis în ultima clipă să renunț la toate. De fapt trebuia să fac asta mai devreme, însă niciodată nu mi se părea că aveam destule motive. Acum paharul se umpluse.

-Jasmine? Tu ești? Tu nu vrei asta, nu-i așa? Tu ai nevoie de mine. Acum te las să te odihnești, o să ne vedem mâine dimineață. Zise lingușitor, ca și cum era atât de naiv să creadă că psihologia lui mă va întoarce din drum.

-Am spus că vreau să renunț la toate. Asta am spus și nu-mi iau cuvântul înapoi. I-am repetat hotărârea mai ferm, sperând că de data aceasta va înțelege și vom cădea de comun acord.

Câteva momente de tăcere mi-au sporit gândurile evazive și frica. Mă simțeam prinsă între doi pereți, încercuită, fără scăpare.

-Jasmine, tu nu poți renunța la mine. Niciodată. Eu îți știu toate slăbiciunile mai bine ca oricine, iar primul pas pe care l-ai face în direcția altcuiva ar însemna o tragedie. 

Vorbea rapid și furios, fără să mai aștepte vreo replică din partea mea.

-Îmi aparții. Mai adăugă înainte să închidă apelul.

Picioarele mi s-au înmuiat deodată, iar telefonul mi-a alunecat din mână pe canapea. Ochii începeau să mi se umezească, iar lacrimile îmi împânzeau vederea. 

Degeaba aveam eu un gram de putere, dacă Julien era în stare să o risipească într-o clipă. Cum se juca el cu mințile oamenilor, cu voința lor de a trăi, cu fericirea lor...

Am început să plâng de-a binelea când am realizat în ce încurcătura ajunsesem. Îmi pierdusem toată speranța că voi putea scăpa din ghiarele lui Julien. Nu voiam să-i mai văd fața de piatră care nu afișa nicio reacție, nu voiam să-i mai aud niciodată vocea care-și schimba tonul din moment în moment.

El mă încătușase undeva fără ca eu să-mi dau seama. Îi dădusem prea mult spațiu în interiorul minții mele, acolo unde mă ținea captivă.

Realizând că sunt încă în halat, m-am ridicat de pe canapea, mi-am șters lacrimile și m-am îmbrăcat în grabă. Nu știam cu siguranță ce va urma; va veni în seara asta după mine? 

Marcus nu plecase decât de o oră și ceva, așa că mă îndoiam că se va întoarce curând. Trebuia să fiu pregătită de orice eventualitate, pregătită să fug ca să-mi salvez viața, pregătită să mor ca să scap din cercul vicior al slăbiciunilor.

Îngândurată și tristă, m-am așezat din nou pe canapea, ținând telefonul strâns în mână și învelindu-mă cu pătura cea groasă. Deși era vară, materialul ei călduros îmi oferea protecție, siguranță. 

Aș fi vrut să-l sun pe Marcus, dar nu aveam nimic să-i spun despre Reptilă, voiam doar să-mi vărs grijile și să-i cer un sfat. 

Munca lui e mai importantă decât grijile mele penibile. Poate așa a fost să fie, poate e normal, poate exagerez, căci așa se întâmpla deseori. Nu mai știam să fac diferența dintre normalitate și absurd.

Dar dacă Julien avea totuși de-a face cu Reptila? Îi auzisem vocea când mă sunase doctorul Cassie, mă găsise atunci când fusesem urmărită de Reptilă.

Cu aceste concluzii am hotărât să-l sun pe Marcus. Nu era bine să mă gândesc înainte la cum va reacționa, însă trebuia să încerc.

Primul apel fără răspuns. Deznădejde.

Am sunat din nou, cu mai multe speranțe, însă mi s-au spulberat și de această dată. De ce nu răspundea la telefon?

Marcus și-ar fi dat seama imediat că sun în caz de urgență, așa cum mă instructase el, deci cu siguranță ar fi răspuns dacă nu i se întâmplase nimic.