Chipul imperfecţiunii

23. De la îndrăzneală la deznădejde

Credeam că nu aud bine, că mi se înfudaseră urechile sau ceva. Ochii lui Julien zâmbeau fără ca buzele lui să se miște. Era în acel zâmbet clandestin, atâta frică ascunsă, atâtea emoții fără glas, fără suflet, fără privire.

Credeam că Marcus va ieși curios să vadă cu cine vorbește, însă doar închise ușa cu zgomot. A început să mă cuprindă frica. Am făcut câteva conexiuni între tot ceea ce se întâmplase și discuția pe care o auzisem, ascunsă în spatele ușii.

Marcus îmi luase apărarea, acum de ce nu ieșea în ajutorul meu?

-Nu...Am zis fad, lăsându-mi vocea să-mi trădeze oboseala.

Julien se ridicase dibaci, fără să se poticnească și se apropie de mine. Ochii îi luceau, o străluire ciudată îi lumina fața. 

-Nu te apropia...Am bâlbâit speriată și făcând neatentă un pas înapoi.

Acum s-a terminat, aici s-a terminat, mă gândeam eu disperată. O să mă rostogolesc la infinit, viața o să mi se deruleze cu rapiditate în fața ochilor, o să-mi pară rău de tot ceea ce am făcut și n-am făcut...

 Înapoierea era să fie fatală, puteam să ajung la capătul scării cu capul plin de sânge și coastele rupte, dacă mâna lui Julien nu se arcuia priceput să-mi prindă spatele orientat spre cădere.

Dacă nu-mi sprijineam toată greutatea corpului pe brațul lui Julien, atingerea lui m-ar fi făcut să tresar, era prea neobișnuită, aproape forțată.

-Lasă-mă... Am bâlbâit încurcată simțind cum mi se încălzesc obrajii.

-Te-aș lăsa, dar văd că nu mă lași tu pe mine... Zise Julien, aruncând o privire amuzată spre mâna mea care se ținea strâns de haina lui și care se desprinse speriată mai apoi.

Îl apucasem din instinct, ca să nu cad, iar el, știam cu siguranță că interpreta gestul meu într-un mod total greșit.

Poate exageram, poate doar el voia să creadă că eu mă țineam de el ca de un sprijin, dar după ce auzisem discuția cu Marcus, nu mai avea niciun sens să cred că el mă poate ajuta.

Am să îndur toate, n-o să îi mai spun nimic, am hotărât dintr-o dată, realizând că nu puteam să am încredere nici măcar în doctorul meu. Poate nu avusesem niciodată încredere în el, totuși îi oferisem mai mult decât o ușă deschisă spre mintea mea, spre miezul ființei mele.

Nu știam dacă să mă tem sau dacă să fiu dezamăgită. Frica se ascundea în spatele unei simpatii rănite, simpatie pe care i-o purtam. Era omenesc să te atașezi de cineva care te ascultă și pare că te înțelege. 

Trebuia să plec de acolo, aș fi vrut să mă fac nevăzută. Știam că după ultima întâmplare, Julien nu mă va lăsa așa ușor în pace, și-ar călca pe mândrie dacă vicitima i-ar scăpa printre degete.

Totuși el părea într-o dispoziție bună. 

Și asta era mai grav, pentru că nu știu ce se chinua să acopere cu asta. 

Îl trădau ochii; ochii plini de o tulburătoare adrenalină, ca și cum tocmai își atinseseră o țintă pe care o pândise demult. Speram să nu fiu eu ținta.

-Mi-e somn...Am început eu ca să rup tăcerea care se așternuse, sperând că voi scăpa de privirea lui pătrunzătoare. 

- O să merg să mă culc... Am mai adăugat încercând să par foarte hotărâtă și să-mi ascund șovăiala, căci îi urmăream cu încăpățânare ochii ca să-mi dau seama care e următoarea mișcare pe care ar trebui să o fac.