Chipul imperfecţiunii

40. Aici

Poate uiți unele fețe pe care le-ai văzut o sigură dată. Poate nu-ți mai amintești peste ani glasuri care ți-au răsunat la ureche în trecut. Poate unele se schimbă, altele nu.

N-aș fi putut să uit niciodată cum arăta tata. Nu prea înalt, însă cu umeri lați și puternici, mă ducea cu ușurință în brațe când îi ceream. Era mai mereu alb la față, aproape palid, iar ochii lui fixau obiecte pe care eu nu le vedeam și nici nu le pricepeam.

Chipul unui om care-mi fusese drag și de care nu mă puteam despărți îmi apăruse acum în fața ochilor. 

Glasul lui era neschimbat, de aceea l-am recunoscut imediat și nu m-am îndoit nicio secundă.

Lumina care tocmai ne izbise m-a făcut să închid pentru o clipă ochii, însă când i-am deschis și am văzut că într-adevăr era tata, așa cum crezusem de la început, un fior rece m-a străbătut din cap până în picioare.

Omul acela, tatăl meu, stătea drept, cu o armă sprijinită de braț, alături de alți câțiva oameni, tot înarmați.

-Tătă... Am reușit să murmur printre niște lacrimi violente care mi s-au revărsat pe obraz.

Nu știu de ce plângeam, însă îmi părea bine că îl văd din nou pe tata. Să revezi pe cineva care a făcut parte din copilăria după atâția ani, nu era un lucru pe care l-aș fi putut suporta fără nicio consecință.

Tata, auzindu-se strigat și recunoscându-mă, păli. Ochii i-au rămas înțepeniți pentru câteva secunde, umezindu-se. Orbazul crispat, i-a acoperit emoția și s-a repezit să dispară din fața vagonului deschis.

-Închideți-i! L-am auzit aproape urlând în timp ce se îndepărta. 

Nu voia să mă vadă. Nu voia să stea în fața unei responsabilități. A fugit, exact cum a fugit și acum opt ani. 

Mi-am șters lacrimile cu mâneca cea albă și am suspinat adânc văzând poarta căzând din nou și răpindu-ne lumina. 

Acum ce va întâmpla cu mine? Cu noi?

Lucius nici măcar nu se mișcase; asistase ca un zid la scena petrecută.

-Totul e din cauza lui! Se revoltă deodată Lucius.

Așa cum stătea în fața mea, era destul de înalt, însă era un om firav și blajin, care deși nu părea să fi fost cine știe ce asupritor, cu siguranță nu a fost un umăr de sprijin pentru cei din jurul lui.

-Poftim?

-Marcus, Marcus...

Își prinsese capul cu ambele mâini, văicărindu-se și bâlbâind cuvinte pe care nu le-am înțeles.

-Domnule...? Domnule...? M-am apropiat de el ezitantă, ca să nu-l sperii și mai tare.

Când m-a văzut așa aproape de el, încercând să-i ating gentil umerii și-a revenit și s-a retras fugind în cel mai întunecat colț al vagonului. 

Tot ce spunea era ca un cod, care ajungând la urechile mele se cerea rezolvat. Un om ca el, de aproape 60 de ani nu s-ar fi ascuns ca o pisică; ceva se întâmplase cât timp a stat în spital.

Dar de unde știu că a stat în spital? Am realizat subit cât de mult îmi asumam fără să știu ceva concret.

Dar de când a fost răpit și până acum, unde putea să fi stat în afară de spitalul acela morbid, cu pereți decolorați în gri de parcă zburau nestingheriți lilieci în fiecare noapte?