Chipul imperfecţiunii

24. Nu ştiu!

Ochii mi s-au deschis din instinct la sunetul ascuțit al soneriei. Cine era la ora asta? Nici să dormi nu mai poți pe planeta asta. 

Sunetul însă nu venea de la ușă, ci de la telefonul meu, pe care îl lăsasem pe sub pernă, fără să-mi dau seama. Se pare că fusesem într-adevăr obosită.

M-am strâmbat și am mormăit de fustrare, luând telefonul în mână și încercând să casc ochii ca să îmi dau seama cine suna.

Era mama. 

M-am simțit imediat vinovată că începusem să mă înfurii. Nu tebuia să mă înfurii pe mama, oricare ar fi fost motivul. Era o ființă sensibilă, rănită și ea de hazardurile vieții; eram doar în aceiași situație.

-Alo? Am răspuns cu vocea smolită de somn. Speram să nu mă pună să fac ceva. Uram cel mai mult când cineva îmi punea sarcini în spate.

-Jasmine... Răsuna vocea mamei. Era calmă şi mângâietoare, întocmai ca o adiere de vânt după o furtună nemiloasă. Mai că îmi venea să plâng.
După tot ceea ce îndurasem în ultimele zilele, nu mai aveam puterea să-mi stăvilesc lacrimile. Nu pot veni mâine pe la tine. Te așteptai la o vizită, nu-i așa?

Da, aşa obişnuia mama. Obişnuia să se asigure că totul e bine, că nu mi s-a întâmplat nimic.

-Judecând după faptul că vorbesc cu tine, da, chiar mă așteptam la o vizită. Am răspuns căscând involuntar, lăsându-mi descoperită oboseala și somnul precar, care îmi înceţoşau mintea.

-Ai dormit la ora asta? Mama părea că se enervează deodată.

Am atins un punct sensibil. Nu ştiu de ce mereu îşi ieşea din fire când îşi dădea seama că nu dorm noaptea.

Când eram acasă, mă trezea dimineaţa devreme, ca să regret că mă culcasem târziu. Acum că era pe cont propriu, devenea şi mai suspectă că nu-mi respect orele de somn.

-De câte ori ți-am spus că-ți tulburi programul de somn și cu greu îl mai refaci. Când o să mă asculți, Jasmine?

-Am dormit, da, am adormit. Noaptea trecută cum să dorm, când... M-am oprit.

Amintirile îmi năvăleau în minte, unele înceţoşate, altele mai clare ca apa unui lac, însă toate tremurau de frică; nu voiau să fie descoperite.

Nu trebuia să-i spun ce se întâmplase. De ce să o implic și pe mama? O să-mi ceară atâtea explicaţii, o să pună atâtea întrebări, întrebări la care eu nu am răspunsuri.

Poate asta îmi va crește simțul responsabilității. Poate mă descurc şi sigură. Era destul faptul că mama ştia de atacul de spital de acum câteva luni.

-Jasmine...Ce s-a întâmplat noaptea trecută? Zise mama îngrijorată.

-Nimic, ma. Doar...N-am putut să dorm prea bine...Știi, gândurile, anxietatea, coșmaruri și tot pachetul.

Am minţit. Ştiam că minciuna asta prinde cel mai bine. Ea refuza mereu să se amestece când era vorba de tulburările mele mintale, de aceea mă şi trimisese la terapie, ca să se împace cu gândul că ea nu mai are de făcut nimic în legătură cu asta.

-Aaa și era să uit...Eu nu pot veni, dar l-am trimis pe Cyrus. Continuă, în timp ce eu mă adâncisem în gânduri şi începusem să casc din nou.

Aş fi vrut să mai dorm şi chiar asta plănuiam, dacă în următoarele momente nu aş fi fost deranjată.

Soneria se auzi zbierând.