Chipul imperfecţiunii

14. Vise

-Să plecăm de aici, Darius! Zice mama uimită de comportamentul meu.

Băiatul îşi trase mâna, iar femeia îl îndemnă să se îndepărteze de mine.

-Ce oameni mai umblă pe drumuri şi în ziua de azi... Mai adăugă mama încet, ca pentru ea, fără să realizeze că vorbise destul de tare.

Scutur capul de câteva ori, ca să revin la realitate.

Ce fusese asta? Ce se petrecuse? Era oare iar una din iluziile mele?

Şi într-adevăr aşa era. Copilul nu avea decât un desen pe mână, însă eu îl transformasem în sânge.

Poate că sufletul meu vărsa lacrimi de sânge, poate că inima mea era frântă de gândurile negre ce o apăsau, poate plângeam, poate plângeam cu lacrimi de sânge.

Nu mă mai gândeam la nimic, şi totuşi mă gândeam la toate. Parcă se amesteacau toate în capul meu.

Realitatea era vis, iar visul se contopea cu realitatea.

Am început să simt răcoarea blocului.
Un fior mă trecu din cap până în picioare. Până şi în suflet am simțit acel fior rece, ca un vânticel de toamnă târzie.

E timpul să intru în casă, m-am gândit. Strângându-mi haina haina în jurul taliei, m-am îndreptat spre uşă, când am auzit în spatele meu nişte paşi care coborau scările.

M-am oprit câteva momente să respir, căci un gând începuse să mă sufoce.

Dacă era Marcus?

Cât de mult voiam să fie şi cât de mult voiam să nu fie.

Aveam impresia că-i aud respirația şi bătăile inimii, prin zgomotul surd al maşinilor de pe stradă.

S-a oprit.

L-am auzit cum a pus piciorul pe ultima treaptă.

Mă va observa. Ce-i voi zice?

Era în spatele meu, însă în loc să-i simt căldura trupului, mă făcea din nou să tremur acel fior înghețat.

M-a cuprins, m-a luat în brațe şi n-a zis nimic, poate nici nu a mai respirat.

-Jasmine! I-am auzit vocea şoptită aproape de urechea mea.

Făceam un lucru rău, extrem de rău, că mă ataşam de el. Râdeam în sinea mea de sentimentul acela copilăros ce mă ademenise.

Doar nu eram copilă să mă îndrăgostesc de el, doar pentru că îmi arătase puţină afecţiune, ceea ce de alfel nu primeam de la străini.

Pleacă. Se duce şi cine ştie când va mai veni.

-Marcus, stai! Am strigat destul de tare, ca vocea mea să aibă ecou.

Când m-am întors nu era nimeni în preajmă şi nici nu părea să fi fost.

O lacrimă mi s-a desprins şi a început să alunece pe obraz căci îmi dădusem seama că acel Marcus nu fusese decât plăsmuirea minții mele.

Şi totuşi emoțiile îmi rămâneau aceleaşi, pline de cea mai mare sinceritate. Voiam măcar să le spulber, dacă nu le puteam hrăni.

Am intrat în casă cu inima plină de spaimă, că tot ceea ce simţeam putea fi adevărat.

Cât de mult mă mângâiase acea îmbrăţişare de duhuri, atât de străină de pulsaţiei vitale din mine şi atât de apropiată sufletului meu.