Chipul imperfecţiunii

31. Isa

-Știu. Am afirmat la fel de sigură. 

Realizasem  că le știam pe toate, iar colpeșită de tot ceea ce aflasem la un loc, le lăsam să iasă la iveală. Știam de atâta timp că Julien e implicat cu Reptila, dar refuzam să cred cu încăpățânare.

 Știam că sunt victima lui, de când ascultasem conversația dintre el și Marcus, dar evitam să ridic subiectul, căci mi-era frică de consecințe. 

Nimeni nu voia să fie în postura unei victime.

Cei doi se uitau mirați la mine, evitându-mi în același timp privirea. Doctorul Cassie însă îmi zâmbea din ochi și părea să nu dea doi bani pe trădarea pe care o simțeam eu în acele momente.

Dar furtuna a lovit și au rămas doar dărâmăturile. Inima mea s-a închis fără să mai lase un lacăt pe dinafară. 

Eu am fost de vină, eu m-am îndrăgostit prea ușor, eu am exagerat, eu am cedat în fața temptației de a avea pe cineva în inimă, de a proteja un sentiment, o dorință. 

N-am dispărut, sunt tot aici, iar dacă povara s-a făcut prea grea, atunci nu rămâne decât să o las de pe umeri, de tot și să plec cu fruntea înainte. 

Credeam că oamenii sunt sinceri în gesturile lor intime, însă am crezut într-o minciună, într-o minciună care acum mă țintuia la pământ.

-Știe  cam multe...Concluzionă doctorul Cassie, aruncându-mi o privire piezișă. S-ar potrivi ca agent...

Marcus îl opri din ochi să mai facă alte observații, însă nu scoase niciun cuvânt. Era tăcut ca o piatră, pe care nu poți s-o urnești din loc. Mă întrebam oare ce simțea în acele momente. Simțea remușcare, vină sau era supărat din cauză că-i spulberasem acoperirea?

-Avem nevoie de tine, Jasmine! Reluă cuvântul doctorul Cassie devenind deodată serios. E timpul să intrăm în acțiune și numai tu ne poți ajuta...

Atmosfera agitată și aerul încărcat de întrebări cereau o disperată oprire. 

Picioarele au cedat sub mine și am fost aproape să mă prăbușesc pe podea în fața ușii, dacă nu mă prindea Marcus cu brațele lui puternice.

 Era pentru mine o cauză pierdută. Dacă trecusem prin atâtea împreună, dar soarta ne-a adus pe aceiași pagină a unei atracții false, nimic mai mult nu se mai putea întâmpla între noi.

Poate regretam toate confesiunile pe care le așezasem la picioarele lui ca ofrandă adusă zeilor, poate fusesem mai mult decât naivă, dar mă uitam acum în ochii lui aplecați care nu-mi vorbeau nimic.

Asta mă durea și mai mult. 

-Îmi pare rău...Murmură în așa fel ca șoapta să ajugă numai la urechea mea. 

Părerile de rău nu ajută la nimic, nu mângâie sufletul năpăstuit, mai ales atunci când sunt spuse doar ca să salveze conștiința răufăcătorului. 

Ce egoist!

-Despre misiune...Reluă discuția adormită, doctorul Cassie, plimbându-se nervos între canapea și televizor.

N-aș fi putut decide nimic în legătură cu misiunea, dacă nu puneam lucrurile în balanță mai întâi, dacă nu-mi odihneam trupul ostenit de sângele care pulsa prin vene cu disperare, dacă nu-mi îngrijeam rănile mai întâi. 

-Nu pot să spun nimic, deocamdată, vă rog să înțelegeți. Am nevoie de timp. Mă duc acasă. Am răspuns smulgăndu-mă din brațele lui Marcus și deschizând ușa în grabă.