Chipul imperfecţiunii

25. Furtuna

Ce-am zis? L-am chemat cumva pe Marcus la mine?

Eram sigură că în momentul acela inima prelua controlul asupra întregii mele ființe.

Realitatea m-a lovit cu realizarea a ceea ce tocmai făcusem. 

Cum am putut să fiu atât de naivă?

Jasmine, nu-ţi mai aminteşti cum te-a împins afară din maşină într-o zi ploioasă?

Ai uitat sau nu vrei să-ţi aminteşti?

Credeam că mă puteam stăpâni mai bine, credeam doar, dar credințele mele nu se adevereau aproape niciodată.

-Nu... Nu veni... Uită ce ţi-am spus... M-am bâlbâit eu, sperând ca să nu obiecteze nimic și să pot șterge ceea ce tocmai intenționasem. N-am nimic să-ţi spun... Da, nimic... 

Pe cine credeam eu că prostesc?

Un fulger lumină încăperea, urmat de un tunet zgomotos, care mă făcu să scap telefonul din mână.

Vine furtuna. Asta nu e de bine. 

Vremea de furtună, vântul și norii cei grei mă făceau să tremur. Nu știam de ce, însă toată atfmosfera se umplea de frică și instabilitate. Nu aveai unde să fugi, unde să te ascunzi.

-Să-nchid fereastra... Am alergat la fereastra pe care credeam că o lăsasem deschisă, uitând că Marcus îmi auzea fiecarea mişcare prin telefon.

Ultimul lucru pe care-l doream era ca Marcus să fie martor slăbiciunii mele.

Nu era îndeajuns că eram aşa de rănită de orice mi se întâmpla?

El fusese mereu acolo când treceam prin clipe groaznice, însă nu cred că ar fi bănuit vreodată că mi-e frică de furtună.

Ar fi râs de mine, probabil.

-Jasmine...

Un nou tunet asurzitor. Mi-am astupat urechile cu mâinile încercând să mă conving că e doar un fenomen al naturii, că nimic neobişnuit nu se va întâmpla.

Exista oare ceva de care nu mi-era frică?

Nu voiam să aprind becul. Lumina artificială părea că dă contur imaginii sumbre şi apocaliptice.

M-am aplecat să iau telefonul, amintindu-mi că Marcus încă îmi aşteaptă replica.

Tremuram şi nu ştiam de ce.

Cu gândul în altă parte şi fără să deţin controlul total asupra mişcărilor mele am călcat pe el din greşeală şi am închis apelul, brusc.

Poate că nu o să sune înapoi. Poate că va fi linişte...

Un nou fulger lumină pentru o secundă încăperea. Ochii îmi căzură asupra pijamalei albastre pe care o purtam.

Câte amintiri îmbibate în ea!

Parcă îşi făurise un loc special în inima mea. Ea fusese acolo când am trecut prin primul atac de panică, acum câţiva ani.

Dar cine era necunoscutul care bătuse insistent la uşă? Un alt gând, mai puternic luă locul amintirilor.

Cum o să stau eu aici până termin liceul? Să mă mut la ţară? Să stau din nou cu mama şi Cyrus?

Imposibil.

O bătaie scurtă, însă precisă care venea dinspre uşă, îmi întrerupse şirul de reflecţii.