44. Documente

42 3 0
                                    

Se făcuse seară. Prea seară, aproape noapte. Vedeam cu coada cohilui câțiva nori uriași și negri care se adunau deasupra noastră.

De când am făcut dezvăluirea că Varanus e tata și i-am povestit lui Marcus întrevederea noastră atunci când am ajuns, nimeni nu a mai rostit un cuvânt.

Se părea că tăcerea era ceva ce ne unea și ne despărțea în același timp, ceva care era mereu în preajma noastră, învăluindu-ne.

Cât de mult conta acum că tata era cel care avea cheia de la ușa noastră? Metaforic vorbind.

Deloc. Aproape deloc.

Nu-mi dădeam seama ce simt și nici ce ar trebui să simt.

În toți anii care au trecut de atunci, confuzia și dorul s-au plimbat dintr-o parte în alta și poate au dispărut. 

Un lucru însă era mai  clar ca apa de izvor: Tata nu mai era de partea noastră.

Ziua trecuse lent, dar sigur. Niciun zgomot care să atragă atenția, nicio alarmă neașteptată. Nimic.

Mi-am petrecut timpul uitându-mă pe pereți, trăgând cu ochiul către Marcus și spre fereastra de sus.

În capul meu încercau să se formeze conexiuni, să invadeze amintiri și scenarii care mai de care mai posibile.

Marcus a dormit, s-a trezit de câteva ori și apoi a adormit din nou, întocmai ca o pisică obosită. 

Era pentru prima dată când aveam curajul și ocazia să-l privesc fără să mă vadă și să-l privesc cu nesaț. Mă făcea să mă gândesc cum de îmi plăcea mie de el, să privesc înapoi, puțin, doar puțin înapoi...

Era să fie furtună, mi-am zis fixând cu ochii un punct de pe sticla geamului.

O atmosferă rece și înspăimântătoare, care nu-și arată fața, ci te cuprinde pe la sapte, ușor ca să nu-ți dai seama și s-o îmbrățișezi înainte ca să-ți arate fața.

Vreau să dorm, mi-am mai spus despăturind pătura și învelindu-mă cu ea. Speram ca sentimentul de pericol să dispară în căldura patului.

-Jasmine! 

Exact acum?

Am deschis enervată ochii. Nu voiam să dau nas în nas cu realitatea așa devreme.

Marcus se trezise.

-Nu te culca! Trebuie să acționăm chiar în seara asta... Stătu puțin pe gânduri, privind prin fereastră; singura care ne conecta cu lumea de afară.

-În seara asta? 

Panica și-a făcut loc printre bătăile inimii.

-Dar cum o să ieșim de aici? Ai înnebunit?

-Mai încet, mai încet... Spuse în timp ce mi-a acoperit gura cu palma lui uriașă.

Avertismentul m-a luat prin surprindere, căci iritată am sărit din pat și din câțiva pași am ajuns lângă patul lui.

-O să vezi tu cum o să ieșim. Îmi șopti. Acum îmbracă-te. Ceva negru ca să fim mai invizibili.

Mă uitam în ochii lui încercând să înțeleg ce vrea de la mine. În afară de îmbrăcatul cu ceva negru.

Mi-era într-adevăr frică. 

-Linișteș-te, e doar o cercetare...Nu fugim de tot...Mai avem lucruri de rezolvat aici..

Chipul imperfecţiuniiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum