Chipul imperfecţiunii

12. Sper să nu ne mai întâlnim niciodată

Abia acum începeam să aud zgomotul făcut de mașinile care treceau pe lângă mine și să simt apa care îmi curgea pe obraji. Nu eram sigură dacă erau lacrimile mele, sau stropi de ploaie, căci afară ploua, încă, cu găleata. Cât timp stătusem acolo, jos, pe trotuar?

Nu mai trecea nimeni pe drum, în afară de câteva mașini gălăgioase, care mă făceau să înnebunesc. Nu mai suportam zgomotul, nici ploaia și nici gândurile mele.

M-am ridicat de jos, murdară de noroi, așa cum eram și am încercat să-mi dau seama de locul unde mă aflam. Asta nu a fost așa de dificil precum am crezut, căci câteva magazine din centrul orașului îmi indicară că nu eram departe de casă.

Probabil asta era singurul lucru pozitiv pe care îl interceptam în acel moment lugubru.

Mergând, refuzam să mă gândesc la Marcus, și să-mi reînnoiesc  imaginea ultimei întâmplări petrecute.

Deși știam prea bine că dezgropasem niște sentimente îngropate demult și zgândărisem niște răni vechi, nu mă așteptam la o așa respingere din partea lui. 

În adâncul sufletului, îmi dădeam seama cât eram de vinovată în tot ceea ce se întâmplase, dar ceva nu se lega în povestea asta.

Instinctul, viteza cu care se petrecuseră toate, cum acționasem fără să gândesc, să analizez măcar consecințele. Fusese ca și cum o forță nevăzută din interiorul meu mă împingea mai aproape de el, mă intriga involuntar să-i pătrund în suflet. 

Însă nu i-am alinat suferințele, ci doar am bătut la poarta infernului.

Ora fiind înaintată, toate semafoarele erau închise și, pentru că trebuia să trec strada, îmi asumam un risc major.

Îmi tremurau picioarele și abia vedeam în fața mea, drumul. Totuși, trebuia să trec strada pentru că eram exact vizavi de blocul meu. Pun piciorul pe trecerea de pietoni, cu cea mai puțină încredere în mine.

Aș fi putut trece liniștită, dacă un claxon nu ar fi deranjat liniștea nopții. Speriată și cu inima care o luase la galop, am început să alerg ca să evit tragedia, ceea ce am și reușit, dar nu fără urmări.

În fuga mea nebunească și aproape inconștientă, m-am împiedicat de marginea trotuarului celălalt și în cădere era cât pe ce să-mi sparg nasul.

Plină de pământ și cu hainele îmbibate în apă, m-am ridicat de jos și mi-am simțit mâinile care mă usturau la culme. Am izbucnit într-un plâns necontrolat, iar cu fiecare lacrimă care îmi cădea pe piept, crestam răni noi în inima-mi fragilă și obosită.

Intrând în bloc, am realizat că nu aveam nimic. Nici geantă, nici cheie, nici telefon. Toate rămăseseră în mașina lui Marcus.

Fără nicio vlagă, m-am așezat jos, în pragul ușii mele și am continuat să plâng, fără să mă mai gândesc la ceva și fără să-mi plănuiesc următoare mișcare, așa cum făceam aproape mereu.

Am pierdut din nou noțiunea timpului și mă uram pentru asta. Știam că atunci când îmi voi reveni, voi vedea totul, ca și cum s-ar fi întâmplat cu altcineva și nu cu mine.

Cineva a trântit ceva lângă mine. Tresar și mă opresc din plâns, adusă la realitate de un eveniment neașteptat.

Marcus, căci el era cel care mă trezise din atemporalitate, îmi arunca acum dinainte bagajul pe care îl lăsasem la el în mașină. Nu m-aș fi așteptat la gesturi atât de brutale, dar nu m-am supărat pe moment și ridicându-mă,l-am privit cu toată sinceritatea.

Unde stătuse?

Ar fi trebuit să fi ajuns cu mult înaintea mea... Gândeam în timp ce, aflată la numai doi pași de individul care mă făcuse adineauri să plâng, mă chinuiam să găsesc ceva să-i spun.