Chipul imperfecţiunii

41. Cabana fără timp

O caravană, exact asta eram.

Undeva printre oamenii risipiţi în iarbă, trebuia să fie tatăl meu.

În fața noastră se întindea cerul clar, de un albastru îmbietor, altceva nu eram în stare să disting. Cei care mă țineu de ambele brațe o făceau destul de ușor, așa că nu puteam să mă plâng.

Dacă n-aș fi fost atât de obosită, mi-aș fi arcuit mintea în jurul spuselor lui Lucius, însă singurul lucru pe care îl puteam face era să merg împinsă de la spate.

Mă dureau oasele de la frigul îndurat în spital, reușeam cu greu să-mi strâng degetele de la mâini.

Am aruncat rapid o privire în spate, spre Lucius. Mergea cu greu, lăsându-și capul să alunece  pe umeri, când într-o parte, când în alta.

Cu cât ne apropiam mai tare de ceilalți, cu atât începeam să disting în fața noastră o tabără.

Corturi negre care înconjurau strategic o cabană de lemn foarte spațioasă. Acolo era destinația noastră, cel puțin deocamdată, căci eram foarte sigură că nu vom sta mult acolo.

Ajungând la intrarea în tabără, am putut să văd mai bine fețele celor care erau în aceiași situație ca mine. Deodată mi-a răsărit în minte ideea că ar fi foarte benefic să mă împrietenesc cu cineva; astfel robia ar fi mai ușor de îndurat.

Fețele lor erau la fel de obosite și lipsite de vlagă, unii își scuturau picioarele amorțite, alții încă rugau să fie eliberați din strânsoare.

Femeia care mersese în fața noastră, a ocolit mulțimea de oameni și ajungând în față, încerca din răsputeri să-și facă auzită vocea, peste foșnetele ierbii și șușotelile prizonierilor.

Eram prizonieri, nu exista nicio îndoială, iar dacă ar fi existat mi-a fost spulberată în următoarele momente:

-De azi, uitați cine ați fost până acum! Nu mai sunteți ai voștri, sunteți ai noștri, ne aparțineți, veți munci pentru noi!

Ce puțin mi-a păsat de ceea ce spunea ea! Credeam că le-am văzut și îndurat pe toate, că nimic nu mai poate să mă sperie mai tare, unde era tata în momentul acesta și de ce ne vorbea ea ca și cum ar fost șefa.

-Când va veni timpul și veți fi pregătiți, vi se va spune ce trebuie să faceți. Deocamdată trebuie să vă antrenați în fiecare dimineață...

Și așa a și fost.

De atunci, în fiecare dimineață pe întuneric ne trezeau să alergăm în jurul taberei. 

Era o formă de antrenament după cum spuneau ei, însă dacă încetineam sau cedam înainte să ne terminăm turele, eram fie împinși de la spate până când ne apucam din nou de alergat, fie nu ni se dădea mâncare în ziua respectivă.

Au trecut 3 zile de când am fost adusă  în această tabără a cărei origine nu o cunoșteam, nu știam ce căutam acolo, nu știam cu ce scop am fost aduși, nici cine ne dirija activitatea.

Un singur lucru știam cu siguranță: nu era cale  de întoarcere. Nu puteam scăpa de acolo.

În dimineața când am ajuns, ni s-a arătat o camera simplă, pentru două persoane, însă spre fericirea mea nimeni nu ocupa celălalt pat din camera care-mi fusese dată.

Era destul de comfortabil, dacă aș fi stat să compar cu spitalul.

 Două ferestre destul de înalte pentru mine, abia reușeam să ating pervazul când mă ridicam pe vărfuri; două paturi așezate sub ferestre, cu pături albe, iar în dreptul fiecărui pat era așezat un dulap destul de mic.