Danger - Justin Bieber Fanfiction - [Română]

Capitolul 45

Hei, ce mai faceţi? Mulțumesc pentru cele 92k citiri şi 4,6k voturi, chiar apreciez.

P.S.: Cred că acesta este cel mai lung capitol tradus, pentru că are 6765 cuvinte şi aproximativ 14 pagini.

Sper să vă placă!<3

-----

Din punctul de vedere al lui Kelsey:

"Ai emoţii?"

M-am uitat la Justin. Mâna lui stângă era pe volan, cealaltă înfăşurându-se în jurul mâinii mele. Am zâmbit, chicotind uşor. "M-ai întrebat asta de un million de ori şi pentru ultima dată, sunt bine. Cred că eu ar trebui să fiu cea care să te întrebe dacă ai emoţii. De fapt tu eşti cel care nu şi-a văzut familia de ceva ani." L-am strâns de mână.

Justin şi-a lins buzele, dând din umeri. "Dacă mă acceptă din nou, atunci o fac. Dacă nu, eu tot o să-mi continui viaţa. Pe cât de mult mi-e dor de familia mea, am trăit atât de mult fără ei, aşă că pot trăi o eternitate. Tu eşti cea care îi întâlneşte pentru prima dată."

M-am încruntat. "Nu spune asta..." Am dat din cap. "Sunt sigură că şi lor le este dor de tine şi desigur, să-i întâlnesc pe ei îmi provoacă fulturi în stomac, dar tu mi-ai spus că nu am de ce să mă îngrijorez deci nu o să mă îngrijorez."

Justin a oftat. "Ce vrei să fac, Kelsey? Imagineză-ţi ca mama şi tatăl meu să mă primească cu braţele deschise, uitând de tot ce s-a întâmplat în trecut... Amândoi ştim că este o şansă foarte mică ca asta să se întâmple."

"Cum te aştepţi ca ceva bun să se întâmple dacă tot ce faci este să gândeşti negativ?" Am oftat în bătaie de joc. "Ce ţi-am spus despre asta?"

"Trăiesc în realitate, Kelsey. Nu într-un paradis cum crezi tu că este uneori. Ăsta nu este un basm. Lucrurile bune nu se întâmplă doar pentru că aşa vrei tu sau pentru că meriţi asta. Asta este viaţa reală. Greşeli sunt făcute, lucruri sunt spuse şi făcute şi uneori chiar nu ai ce să faci pentru a le repara."

"Eşti încă fiul lor, Justin. Chiar dacă ai făcut sau nu o greşeală, nu pot să te evite pentru totdeauna. Ei te-au făcut."

"Nu înţelegi, Kelsey. Nu este o dramă ca şi cum aş fi furat ceva de la mamă sau cum că mi-aş fi lovit tatăl. Din cauza mea a murit sora mea."

"Nu a fost vina ta!" Am ţipat în dezamăgire că el încă avea asta în cap.

"Nu contează pentru că în final, eu sunt monstrul în ochii lor! Sunt cel care a distrus familia noastră."

"Opreşte-te din a mai vorbi în locul lor." Am spus nonşalantă.

"Poftim?" S-a uitat la mine şi puteam să spun că era puţin confuz.

"Am spus să te mai opreşti din a mai vorbi în locul lor. Creezi scuze pentru acuzaţiile lor din trecut împotriva ta şi vorbeşti ca şi cum ei ţi-au spus toate astea recent. Nu ştii cum se simt ei acum. Nu ştii dacă te-au iertat sau nu sau poate ei chiar au uitat!" Mi-am aruncat mâinile în aer.

Justin a dat din umeri. "Ei sunt familia mea, Kelsey. Ştiu cum sunt."

"Dar tu nu eşti ei. Nu ştii ce cred ei personal sau cum se simt faţă de tine." Mi-am plimbat mâinile prin păr. "Trebuia doar să te opreşti din a mai prezice lucruri. Bine?"

Justin se pare că a înţeles cât de cât ce voiam să spun deoarece a oftat, refuzând să mai spună ceva. Am luat liniştea lui ca pe un răspuns şi m-am întors cu faţa spre geam.