Fake Fiancée [HS]- Română.

20. Youth- partea a 2-a

“And if you're still bleeding, you're the lucky ones. 'Cause most of our feelings, they are dead and they are gone. We're setting fire to our insides for fun. Collecting pictures from a flood that wrecked our home. It was a flood that wrecked this home. And you caused it, and you caused it, and you caused it. Well I've lost it all, I'm just a silhouette. I'm a lifeless face that you'll soon forget.”- Dauther (ascultaţi melodia, chair contează la acest capitol.)

Andie’s P.O.V.

Mulţi spun că primul lucru pe care-l face mintea, atunci când pierzi pe cineva important, este să nege. Este faza când nu poţi să crezi că acea persoană nu mai este în viaţă. Poate pentru că credeai că ei nu te vor lăsa niciodată singură sau poate că ai subestimat acea persoană, încât nu ţi-ai dat seama ce ai avut, până în clipa când l-ai pierdut. Am trecut deja prin acea fază şi niciunul din acele morive nu erau cele pe care le căutam. Nu-mi venea să cred, pentru că eu credeam că în ziua când ea va muri, eu voi muri imediat după ea. Dar nici măcar nu am fost acolo ca să o fac. Nu am fost acolo, asta mă doare cel mai tare.

A doua fază este realizarea, iar asta este cea mai dureroasă. Acum îţi dai seama că nu poţi face nimic ca să schimbi asta, când realizezi că au murit şi că nu-i vei mai vedea niciodată. Atunci îţi dai seama de toate lucrurile pe care voiai să i le spui, toate amintirile pe care voiai să le împărtăşeşti cu acea perosoană. Când ţi-ai dori ca acea persoană să fie aici să te sprijine. Atunci durerea apare, şi simţi că lumea ta se prăbuşeşte.

Cred că voi trăi în această fază toată viaţa.

A treia fază este să înveţi să respiri din nou, să te axezi pe lucrurile care te fac puternic sau poate să găseşti o distragere. Nu am ajuns încă la acea fază, dar mi-aş dori să vină mai repede, pentru că durerea este îngrozitoare, încât, atunci când vrei să te agăţi de lucrul care te face mai puternic sau care te distrage, ajung la pământ, din nou şi din nou.

Ştiu că sunt cumva prinsă între prima şi a doua fază, când mă uitam la sicriul mamei. Simţeam un gol imens în interior, ca o gaură uriaşă s-a format înăuntrul meu şi mi-a secat toate lacrimile. Doar mă uitam la el cât preotul se ruga pentru mama. Mătuşa mi-a spus că a făcut stop cardiac, şi într-un fel ştiam că aşa se va termina. Cred că atunci când o coborau în groapă, am intrat cu totul în faza doi. Şi am alergat spre ea.

Am alergat spre ea ca şi cum mai era în viaţă, am alergat spre ea pentru sprinjin, chiar dacă nu era acolo, iar când corpul meu s-a izbit de sicriu, am început să plâng. Nu am plâns de când am aflat, ştam că eram în stare de şoc, atunci. Dar acum este real. S-a simţit ca o palmă peste faţă tare, dură şi foarte, foarte dureroasă.

-Te rog întoarce-te, am plâns , mâinile mele erau în jurul coşciucului. Mi-ai promis că nu mă vei părăsi. De ce pleci acum? De ce acum, când am cea mai mare nevoie de tine? am suspinat.

Am simţit mâinile cuiva în jurul taliei mele şi a încercat să mă tragă de pe sicriu, dar m-am zbătut şi mi-am ţinut braţele în jurul lui.

-Nu, dă-mi drumul! am plâns. Te rog, întoarce-te. Nu mă părăsi! am început să stig acum, iar persoana a reuşit să mă ridice de jos şi să mă tragă de lângă ea.

M-am întins spre sicriu.

-Nu! Nu o puneţi acolo! Se va întoarce. Trebuie să o facă..., i-am prins mâinile persoanei care mă ţine şi m-am zbătut să scap, şi am alergat spre ea, din nou, dar nu am reuşit să fac doi paşi şi am căzut pe ierbă, iar ei au început să o pună în groapă.

-Oh Doamne, nu, oh nu, te rog nu, m-am întins spre ea şi aceeaşi persoană s-a pus în genunchi lângă mine şi m-a luat în braţe, forţându-mă să-mi lipesc fruntea de pieptul lui. Nu mai puteam privi, mă durea foarte tare, simţeam că corpul meu este lipsit de puteri, ea era ca oxigenul meu, cum ar putea cineva supravieţui aşa?