Waiting for the sunrise

22

- Cu ce am greșit?  Aud glasul lui venind din spatele meu, iar eu continui să merg spre nicăieri.

Mă opresc câteva secunde, timp în care nu spun nimic, și prefer să mă gândesc înainte să spun ceva.

- Știi... nu înțeleg ce caut aici cu tine...   

Mă întorc spre el, iar ochii lui se opresc întrebători în dreprul alor mei.

- Acum nu foarte mult timp în urmă erai pe cale să mă violezi, apoi când totul s-a schimbat între noi a apărut acea Vanessa, și pur și simplu ai dispărut pentru 2 săptămâni... aaa, și prima dată când ne-am întâlnit m-ai aruncat într-o piscină, unde aproape m-am înnecat. Iar eu, după nici 24 de ore de când am hotărât să o luăm de la capăt, sunt aici cu tine... Nu înțeleg. Ce e în capul meu?

Îl privesc cu ochii în lacrimi, și întrebare mea este: pentru ce aceste lacrimi? Chiar mă afectează asta?

- Mia...    își apleacă privirea și face un pas spre mine.
- Știu că totul sună rău, dar crede-mă nu am vrut nici pentru o secundă să te rănesc. Încerc să mă revanșez. Doar dacă tu îmi dai voie.

   Simt prima lacrimă cum îmi părăsește ochiul, se prelinge ușor, mângâindu-mi obrazul rece. Ce a fost în capul meu? Să îl uit pe Kail? Nu fac decât să mă rănesc singură.

- Mi-e frică.  Îmi șterg lacrima de pe obraz, dar fără voia mea, altele cad fără să le pot stăpâni.
- Știu. Dar frica nu este un motiv pentru a renunța, este doar o scuză.

  De ce mi-e atât de frică?

- Ți-e frică să nu te rănesc din nou. Dar promit că nu o voi face. 

  Răspunsul întrebării mele a venit fără să o pot pune. Sau am spus-o cu voce tare?

  Simt că nu am forța necesară să scot un cuvânt în acest moment, așa că îl aprob doar cu o mișcare din cap.

- Mergem? Avem doar o noapte la dispoziție.  

   Se apropie de mine și îmi șterge lacrimile de pe ambii obraji, apoi îmi ridică privirea din pământ. Buzele sale se apropie de ale mele, îmi închid ochii, și aștept să fie atinse. Apoi a urmat o îmbrățișare foarte strânsă, care aproape m-a lăsat fără aer.

- Bine! Gata, gata! Nu mai pot respira. 

  Îl împing cu pumnii, iar el începe să râdă.

- Știu că uneori te pot lăsa fără respirație. E unul din superputerile mele.
- Nu mai spune! Superman! Spun în timp ce îmi șterg urmele lacrimilor de pe față, îndreptându-ne spre un coridor, nu mult după aceea deschizând o ușă.
- Wow! Ce mare e apartamentul ăsta!

Merg prin livingul mare, iar odată ce lumina se aprinde încept să admir modul de lux în care e mobilat totul.

- E apartamentul tatei. Nu am fost de ceva vreme aici.
- Livingul e mai mare decât tot apartamentul în care locuiesc.

Un surâs îi iese printre buze, iar obrajii mei se înroșesc. Off! M-am făcut de râs. Super!

- Simte-te ca acasă.

Am intrat într-o cameră, iar în față mi-a apărut un pat super mare, cu lenjeria de un alb imaculat, un miros proaspăt îmi invadau toate simțirile. M-am aruncat frântă în pat și mi-am lăsat ochii să se închidă pentru câteva secunde.

Aud vocea lui Dylan venind din living, dar nu înțeleg nimic din ce zice.

Tresar când realizez că am adormit, dar nu știu pentru cât timp. Mă uit în jur și nici urmă de brunet. Mă ridic din pat, și merg prin livingul mare. Oare unde s-a dus?