Waiting for the sunrise

34

Mă ridic din mijlocul livingului și merg direct spre patul meu aruncându-mă cu capul în pernă dând din nou frâu liber lacrimilor.

    Îi simt buzele mângâindu-mi pielea fină a gâtului ceea ce îmi transmite fiori în tot corpul! Sunt atât de fericită lângă el!

— Aș putea face asta o viață întreagă! Îmi soptește blând în ureche.
— Nu ar fi suficientă o viață! Îi spun furându-i un sărut.
— Te-ai vedea atât de mult timp lângă mine?
— Dar tu?
— Nu îmi răspunde cu o întrebare. Eu am fost primul.
      — E prea devreme să ne facem planuri. Vreau să trăiesc prezentul! Nu vreau să mă gândesc la viitor acum.

A venit peste mine și a început să îmi sărute buzele, mi-am arcuit spatele și m-am lăsat mâingâiată de săruturile sale care acum coboară pe pielea gâtului. Câteva minute mai târziu când lucrurile au început să avanseze prea mult, s-a pus lângă mine privind spre tavan.

  

    M-am trezit la realitate când am auzit ușa de la intrare deschizându-se. Mi-am sters lacrimile si am iesit din cameră incercând să nu arăt ce se ascunde in sufletul meu.

— Mamă!

    Mama tocmai a intrat in casa cu câteva cumpărături in mană. Iși ridică privirea și lasă sacoșele să cadă pe lângă ea și se apropie de mine îngrijorată.

    — Mia, ce s-a întâmplat? Ești bine scumpa mea?

    —  Mamă, ce ai făcut cu gunoiul din camera mea?  O întreb printre suspine.

   —  Ce puteam să fac cu el? L-am aruncat Mia, de ce? 

      Am fugit din casă spre tomberoanele de afară. Mama striga dupa mine, dar abia o aud. Trebuie să găsesc cutiuța aia. Am deschis toate tomberoanele care acum sunt goale și m-am întors spre mama care nu înțelege ce se întâmplă cu mine. Dar o lumină îi apare în ochi și dispare pentru câteva momente lăsându-mă plângand afară în ploaia care nu s-a oprit.

    — Am găsit cutiuța asta în gunoi, de ea ai nevoie?

      Am privit cutiuța din mâna ei și fără să ezit am luat-o și am urcat cu ea în apartament, apoi direct în camera mea. Am deschis-o apărându-mi în față un lănțioșor drăguț cu steluțe. Sub lănțișor este un bilețel, un bilețel pe care nu am așteptat prea mult să-l deschid, incepând să citesc conținutul.

      " Mia, nu mai pot trăi știindu-te departe, viața fără tine nu mai are sens. Nu știu când și cum s-a înatâmplat asta, dar tot ce știu e că te vreau în fiecare zi aproape. Mâine voi fi în parc la ora 16, dacă nu apari voi înțelege și îmi voi vedea de viața mea.
'O viaţă fără iubire este ca un cer fără stele, fără păsări şi fără culoare.' 
Al tău Dylan!"

      "Adio!"  Îmi răsună în minte și îmi îngheață inima. Dylan era in parc când m-am întâlnit cu Mike, mă aștepta și eu nu aveam nici o idee! M-a așteptat 2 ore! 

      Am început să-l sunt disperată dar apelurile îmi sunt respinse. Ce am făcut? L-am lăsat să plece! Am început să plâng în brațele mamei care acum nu mai scoate nici un cuvânt. Oricum nu auzisem nimic din ce mi-a zis până acum.

      —  Mia, nu-mi trebuie multe cuvinte să-mi dau seama că ești îndrăgostită. Dar nu rezolvi nimic stând aici și plângând. Du-te după el, caută-l.

    Nu am așteptat să-mi spună de două ori, mi-am luat o geacă pe mine și am ieșit alergând spre casa lui.

    Ajunsă în fața uși lui am sunat la sonerie de nenumărate ori fără să primesc un răspuns. L-am suntat din nou fără să mai aștept vreun răspuns. Am lăsat telefonul să mai sune odată și l-am coborât îndreptându-mi degetul spre butonul roșu. Dar înainte să o fac i-am auzit vocea înăbușită.

      —  Dylan!  Am răspuns printre suspine.

      — Mia, ti-am aceptat decizia, nu mai insista te rog.

      — Deschide, sunt în fața casei tale!  I-am spus într-un suflet.

      —  Nu sunt acasă Mia. Te rog, nu face lucrurile să fie mai grele decât sunt deja.

      —  Unde esti Dylan? Trebuie să te văd, îmi pare rău.

      — Mia încetează! E prea târziu!   Mi-a răspuns rece și a închis apelul.

     — Nu! Nu, nu, nu! Dylan!  Am strigat cânt am putut, dar degeaba. El nu m-a auzit.

      M-am sprijinit de ușa case-i lui si am alunecat în jos plângând în hohote! S-a terminat, e prea târziu. Am dat cu piciorul la tot!

Două săptămâni de când nu l-am mai văzut. Mi-e atât de dor! De ce m-am încăpățânat să nu deschid cutia în acea seară? Și de ce e prea târziu? De ce nu m-a ascultat măcar?

Lipsită de viață mi-am indesat lucrurile în ghiozdan și am ieșit din clasă. Am să merg la el, trebuie să lămurim lucrurile. Nu vreau să se termine așa. Cu pași apăsați merg spre locuința lui, în căteva minute ajung în fața ușii și apăs soneria. Un nod mi s-a pus în gât și am început să mă plimb dintr-o parte în cealaltă până când ușa s-a deschis și m-am oprit. Dylan apare în pragul ușii în pielea goala și rămâne șocat la vederea mea.

— Dylan, trebuie să mă asculți. Îmi pare rău că nu am apărut în parc în acea seară, dar nici măcar nu citisem biletul de la tine. Mă gândesc non stop la tine și nu se poate termina așa pentru că... la naiba! Te iubesc Dylan!

S-a sprijinit de ușa privindu-mă surprins, dar ceva îl distrage de după ușa și iși mută privirea acolo apoi privește în jos.

— Iubitule, știi că nu îmi place să aștept.  Vanessa apare lângă el într-o cămașa bărbătească și cu părul în toate părțile sărutându-l cu patos în fața mea.

      —  Mia, ce mai faci draga mea?   Îmi spune cu o voce mieroasă atunci când mă vede.

      Ochii mi s-au umplut de lacrimi, m-am întors pe călcăie și am fugit din fața celor doi. Merg într-un ritm alert inima parcă ieșindu-mi din piept.

      — Mia!  L-am auzit pe Dylan strigând după mine.

      — Du-te naibii!  M-am întors pentru o secundă strigând printre lacrimi.

      Mi-am continuat drumul spre casă fără să privesc în spate și fără să mă opresc din plâns.