Waiting for the sunrise

26

  Nu aveam nici o scuză să pot refuza ca Dylan să mă conducă acasă. Așa că am acceptat și de 5 minute stăm unul lângă celălalt în liniște. Privesc tăcută pe geam și văd cum trecem de cartierul meu.

- Tocmai ai trecut.   Spun uitându-mă în spate.
- Știu.  Răspunde relaxat.
- Dylan... ce faci?   Spun fără nici un chef de ceartă.
- Te conduc acasă.
- Serios?  Spun sarcastică.
- Mia, încerc să trag de timp, să mai stau puțin lângă tine. Te rog, măcar asta lasă-mă să fac.

   Am pufnit și mi-am dat cu mâna prin păr disperată.

- Nu te înțeleg. Jur! Cu ceva timp în urmă mă puteai avea lângă tine,  și totuși ai dat cu piciorul. Și acum faci asta cu forța?

Trage mașina pe dreapta și se întoarce serios spre mine.

- Ce trebuie să fac ca să mă ierți? Îmi pare nespus de rău! Sunt un idiot!

Mi-am întors privirea, și căutam un loc unde să mă concentrez, ca să nu cad din nou în plasa lui. Inimia îmi bate tot mai tare și îmi dictează să îi sar în brațe și să uit de tot, dar amintirile mă țin pe loc.

- Dylan... nu mai pot.

Își pune mâna peste a mea și cu cealaltă îmi întoarce capul spre el. Stăm la câțiva centimetri depărtare, iar ochii lui mă înnebunesc. Simt că îmi pătrund până în suflet! M-am aplecat spre el și l-am îmbrățișat atât de strâns! Nu vreau să îi mai dau drumul! Dumnezeule! Nu știu ce e cu mine! Cred.... cred că mă îndrăgostesc!

Imediat cum mi-am scos capul din scobitura gâtului său, buzele lui au năvălit peste ale mele, iar eu... am vrut să îl refuz, dar nu am reușit! Buzele mele tânjeau atât de mult după ale lui. Simt cum mă topesc în brațele sale! Tot ce mai contează acum pentru mine este ca acest sărut să nu se mai termine.

- Iți promit că nu te mai rănesc! Am să am grijă de tine micuțo!  Îmi mai plasează un pupic, apoi îmi zâmbește blând.

Nu îmi vine să cred că își poate ascunde această privire sub aceea rece și înțepătoare pe care am întâlnit-o mai des decât mi-aș fi dorit.

- Sper să nu regret.  Spun când pornește motorul mașinii.
- Am să te fac cea mai fericită!   Am zâmbit când l-am văzut atât de încrezător și foarte serios.

Douăzeci de minute mai târziu stăm încă în mașină parcați în fața blocului. De 15 minute nu am mai scos nici un cuvânt, pentru că 15 minute ne-am sărutat continu. Sufletul meu e plin de fericire, mă simt atât de bine lângă el!

- Dylan... spun printre săruturi, dar nici nu mă bagă în seamă și continuă să mă sărute până după ureche.

Furnicături îmi străbat tot corpul, parcă toată carnea începe să tremure precum gelatina. L-am împins ușor și am început să râd.

- Te așteaptă mama ta înapoi. Spun râzând, apoi îi mângâi obrazul.
- Nu vreau să plec de lângă tine. Spune apoi pune botic de cățeluș plouat.
- Hmm... știi cât m-am chinuit să gătesc acea lasagnea pentru tine? Ai face bine să guști măcar. Să îmi spui dacă mă pricep la gătit.
- Bine, dar mergi și tu cu mine. Îmi spune serios și pornește motorul mașinii fără să mă lase să răspund.
- Stai, Dylana! Nu pot să mă întorc, chiar am ceva de făcut pentru școală. Data viitoare. Bine?
- Mmm.... de data asta scapi. Data viitoare nu îți va mai merge.
- Bine. Spun apoi il sărut în treacăt și deschid portiera.

Mă prinde de mână și mă trage înapoi spre el, și mă sărută lung.

- Mult mai bine. Spune satisfăcut.
- Noapte bună! Spun cu un zâmbet până la urechi, apoi ies și merg spre ușa de la intrare.

Mă întorc spre el, și în acel moment pleacă de pe loc. M-am sprijinit de ușă și am așteptat să văd că a plecat, apoi am fugit până sus. Fiind cu capul prin nori, nu mai vedeam nimic în jurul meu și m-am ciocnit de un piept tare care se pare că stătea lângă geamul mare de pe scara blocului.

Heiii! Îmi pare rău că am postat atât de târziu! Am destul de putin timp pentru scris.

Capitolul este mai scurt decât celelalte, dar sper să vă placă! Aștept păreri!

Și promit că voi încerca să postez mai des! 🙏🙃❤️