Waiting for the sunrise

33

M-am întins frântă pe pat, dar nu înainte de a-mi scoate sandalele. Seara a decurs bine în continuare, toată lumea s-a distrat, mai puțin eu.

Toată camera se învârte cu mine și urechile îmi țiuie, parcă încă aud basul muzicii bătându-mi în urechi. Mike și Dylan au plecat împreună de la petrecere. Măcar au rămas prieteni. Cu gândul ăsta mă consolez.

Lacrimi încep să îmi curgă din colțul ochilor, nu mă pot amăgi așa. Ieri nu îl aveam pe Dylan, astăzi nu îl mai am nici pe Mike. I-am pierdut pe amândoi. Cum ies eu din rahatul ăsta?

M-am trezit destul de târziu astăzi, mă privesc în oglindă și arăt oribil. Nu știu dacă am reușit să dorm trei ore. Oricum, astăzi este o nouă zi și viața merge înainte! Nu?

Mi-am întors capul spre o cutiuță mică pe care mi-a lăsat-o Dylan înainte să plece de la petrecere. Încă nu am deschis-o. Nu am curaj și cred că ar trebui să reunț la el. M-am ridicat din fața oglinzii și am aruncat cutiuța în gunoi apoi am ieșit pe ușă.

Două ore mai târziu stau cu capul pe brațele Rebecăi pe o bancă în parc. Încă nu am vorbit despre noaptea trecută, mai bine nu o vom face, nu vreau să îmi amintesc. Mă ridic de pe brațele sale atunci când îmi sună telefonul, îl scot din buzunar și numele lui Mike îmi apare.

      — E Mike.   Îi spun surprinsă Rebeccăi.

      — Și ce mai aștepți? Răspunde-i!  

    Fără să mai ezit îi răspund cu inima în gât blondului.

  " Mia, ce faci?"  Aud vocea lui în telefon.
  " Hei Mike. Sunt în parc. Nu mă așteptam să mă suni. Am crezut că..."
  " Mia, să uităm de noaptea trecută, bine? Să fie totul ca înainte."   Mă întrerupe cu vorbele lui.
  " Mike, îmi pare rău!" 
  " Nu are de ce să îți pară rău! Oricum nu despre asta voiam să vorbim. Putem să ne vedem diseară? Vreau să vorbim despre ceva."
  "Sigur, ne vedem diseară".
  " Bine, pa Mia."
  " Pa Mike."

      — Și? Ce a spus?   Întreabă Becca nerăbdătoare.

      — Vrea să ne vedem diseară, să îmi spună ceva.

      — Ce? 

      — Nu știu femeie! Nu l-am întrebat. O să îți spun diseară despre ce este vorba.

      — Ok, ok!

***

Simt vântul rece cum îmi trece prin păr, îmi îndes mâinile în buzunarele gecii de piele. Cred că vine o furtună, cerul aproape s-a întunecat iar norii negri amenință să se răzbune. Aștept de 20 de minute în parc iar Mike întârzie să apară. Privesc ceasul din minut în minut și mă plimb dintr-o parte în cealaltă să mă încălzesc.

Cinci minute mai târziu îl văd pe Mike venind spre mine, iar inima mea începe să bată cu putere gândindu-mă cum s-a terminat noaptea trecută.

— Hei Mia, îmi pare rău că am întârziat. Ești bine?

— Da, sunt bine. Cred. Spun privind în pământ.

— Am o veste...

— Bună? Îl întreb, deși fața lui deja îmi sugerează că nu îmi va plăcea ce voi auzi.

— Depinde de tine cum o vei primi.

— Și? Ce mai aștepți? Îmi spui?

— Mă gândesc de ceva vreme să fac asta... și cred că a venit momentul să îmi fac curaj și cred că este cel mai potrivit moment.

— Mike! Ce s-a mai întâmplat? Îl întreb agitată, așteptând cu nerăbdare dar cu frică în același timp să aud ceea ce are de spus.

— Am aplicat pentru un post de manager... am primit răsunsul de două săptămâni.

— Și ce răspuns ai primit?

— Am fost acceptat.

— Felicitări! Și ce te reține? Îi spun fericită.

— Acum nu cred că mă mai reține nimic. Eram cât pe ce să renunț.

— Păi de ce? Asta este o veste minunată. Îi iau mâna și o strâng puternic în a mea.

— Este... sau nu este. Trebuie să mă mut în Franța. I-am dat drumul mâinii căzând pe lângă corpul lui și lăsându-și privirea în pământ.

— În Europa? Atât de departa? Spun calculând în minte distanța în timp făcută cu avionul.

— Da, este un post foarte bine plătit, o oportunitate pe care e posibil să nu o mai primesc.

— E o veste minunată Mike! Glasul meu este atât de stins încât nici eu nu mă cred.

— Am vrut să refuz acum două săptămâni.

— De ce? Întreb deși răspunsul îmi răsună în minte înainte să îl rostească.

— Pentru tine. De aceea acum cred că este cel mai bun moment să plec. Nu vreau să te pun într-o situație proastă. Mâine am avion. Îmi spune sec așteptând acum reacția mea.

M-am îndreptat spre o bancă și m-am așezat meditând puțin la ceea ce mi-a spus. Îmi va fi dor de el, dar cine sunt eu să îl opresc? De ce să îl fac să își rateze această șansă unică?

— Îmi va fi dor de tine! Îi spun simplu apoi mă ridic și îl îmbrățișez. Am șimțit brațele sale înconjurându-mi talia cu putere, iar picioarele mi s-au dezlipit de asfalt.

— Înainte să plec trebuie să asculți ce am de spus! Nu pot pleca cu asta pe inimă. Îmi spune atunci când mă lasă jos.

— Mia, te....

— Mike, stai. Nu îmi spune! Te rog! Pentru că dacă vei pleca voi suferi și mă voi gândi că am dat cu piciorul la cel mai frumos lucru care mi se putea întâmpla.

I-am acoperit buzele cu degetele mele apoi m-am apropiat și i-am sărutat obrazul.

— Ai grijă de tine! Îmi vei lipsi!

I-am șoptit în ureche apoi m-am întors ștergându-mi lacrimile și privind în pământ făcând pași spre ieșirea din parc. Dar înainte să ies m-am lovit de un corp rigid care bloca ieșirea. Mi-am ridicat privirea plină de lacrimi și l-am văzut pe Dylan în fața mea. Privirea lui blândă îmi străpunge ochii, și fără să mă gândesc trec pe lângă el deși inima mea strigă la mine să mă întorc și să îi sar în brațe.

— Adio pitica mea!

Aud vocea gâtuită a brunetului . Am înghețat la auzul cuvintelor sale. Acel Adio mi-a străpuns inima, ceea ce m-a făcut să plâng în hohote!

— Dylan! Am spus printre suspine apoi m-am întors spre el și l-am văzut mergând spre Mike, apoi au plecat împreună.

Privesc cum cei doi se îndepărtează, iar stropii mari de ploaie încep brusc să cadă peste mine acoprindu-mi lacrimile. Nu înțeleg acel "Adio" pe care mi l-a spus Dylan. Deși suntem certați și am suferit atât de mult din cauza lui, în adâncul sufletului meu speram să ne împăcăm.

Încep să fug prin ploaie spre blocul unde locuiesc și gâfâind intru în camera mea căutând cutiuța pe care Dylan mi-a dăruit-o. Observ că gunoiul este schimbat și disperată merg spre mama care nu este de găsit.

— Mamă! Unde ești? Strig în hohote și mă prăbușesc la pământ secată de puteri! De ce doare așa tare?