Behind The Lies

Capitolul 30: Speranță

Harry's POV.

Întotdeauna am urât moartea. Poate că am crezut mereu că este o exagerare şi oamenii au luat totul mult prea în serios, dar am aflat ce înseamnă cu adevărat moartea abia atunci când am pierdut pe cineva drag. Abia atunci când mama a murit am înțeles că moartea este cea care nu face decât să rupă firul îndelung al vieții şi să distrugă orice speranță pe care fiecare dintre noi şi-o creează, lăsând în urmă un gol imens şi o durere pe care o purtăm în inimă pentru totdeauna.

Se spune că, în viață, te îndrăgostești cu adevărat o singură dată. Şi acea iubire va rămâne pentru totdeauna întipărită în inimă ca un tatuaj. Amintirea primei iubiri nu va dispărea niciodată şi îţi vei aminti de ea mereu. Poate că nu am ştiut ce înseamnă iubirea adevărată până acum o lună şi poate că nu am crezut niciodată în dragoste la prima vedere, dar viaţa mi-a dovedit contrariul.

Am vrut să renunț de sute de ori la ea. Am ştiut că nu e genul de fată pe care mama şi-ar fi dorit-o pentru mine şi nu pentru că nu ar fi plăcut-o, fiindcă sunt sigur că ar fi iubit-o dacă ar fi cunoscut-o, dar dacă ar fi aflat cu ce se ocupă probabil că ar fi fost foarte supărată. Dar am iubit-o. Iubeam modul în care îmi zâmbea mereu, iubeam felul în care râdea când făceam câte o glumă proastă, modul în care tremura sub atingerea mea şi modul în care mă săruta de fiecare dată, ca şi cum acela ar putea fi ultimul nostru sărut.

Sunt conştient că ceea ce ştiu eu despre ea este doar o parte din tot ceea ce înseamnă Lea cu adevărat. Ştiu că ascunde lucruri de mine, dar nu am pus presiune asupra ei niciodată, pentru că înțeleg cât de greu trebuie să-i fie să se destăinuie atât de repede cuiva pe care l-a cunoscut cu doar o lună în urmă.

Şi acum, stând aici, pe scaunul acesta nenorocit de spital, mă întreb cu ce am greşit atât de mult, încât toate lucrurile merg atât de rău în viaţa noastră.

În momentul în care unul dintre prietenii acelui Zayn m-au anunțat de faptul că Lea a primit un glonț în piept, am simțit cum toată lumea mea se prăbușește. Nu am crezut că e real până ce nu am ajuns aici şi am văzut-o întinsă pe patul de spital, conectată la aparate şi o mulțime de cadre medicale în jurul ei. Era ca şi cum m-aş fi întors din nou în infernul din care am scapat doar acum câteva luni şi dacă ea moare o să mă prăbușesc din nou în iad, de data asta mort de-a binelea.

Dar nu mă pot gândi la Lea ca fiind moartă, pentru că ea e o persoană puternică şi nu se poate lăsa doborâtă atât de uşor. Am simțit cum lacrimile îşi fac din nou apariția în colțul ochilor pentru a mia oară pe ziua de astăzi. Nu mă puteam clinti de pe scaun şi nu-mi puteam ridica capul din palme. Nu mă puteam gândi la nimic altceva decât la ea şi încă mă rugam mamei să o lase cu mine, pentru că dacă aveam să o pierd şi pe ea, nu aş mai avea nici un motiv să trăiesc.

Doctorii nu au mai dat nici un semn de când au intrat în sala de operații acum mai bine de două ore şi simțeam cum îmi pierdeam cumpătul pentru că tot ce vreau este să o văd măcar puţin pe iubita mea.

Am fost scos din transă de plânsetele neîncetate ale lui Liz şi când am reușit în sfârșit să-mi deschid ochii şi să-mi ridic capul din palme, lumina m-a izbit în plin lovindu-mă ca o palmă puternică peste faţă, afectând-mi vederea înceţoşată datorită lacrimilor.

" Omule, eşti bine ? Arăţi groaznic. "

Mi-am întors privirea încet spre prietenul lui Zayn care m-a anunțat de Lea. Nu îmi mai aminteam numele lui exact, probabil Louis sau undeva pe acolo.

Am clătinat uşor din cap, refuzând să vorbesc. Probabil că vocea m-ar fi trădat la fel ca și restul corpului de altfel.

Uşa din spatele meu s-a deschis şi am sărit ca ars când doctorul care aparent se ocupă de Lea a ieșit pe hol.