Behind The Lies

Capitolul 20: Atac neaşteptat

Îmi simţeam inima cum bate mai repede decât de obicei în pieptul meu şi un miros atât de familiar şi îmbietor îmi copleşea simţurile. Am deschis leneşă ochii şi am căscat uşor, ducându-mi imediat mâna la gură. Mi-a luat câteva secunde să-mi dau seama că nu sunt acasă, în patul meu ... ci într-o maşină. Geamurile fumurii împiedicau razele soarelui să pătrundă în spaţiul mic, iar mirosul acela familiar persista în aerul închis din maşină.

M-am ridicat uşor, cât să pot observa că eram învelită cu o geacă de piele. Şi nu orice geacă de piele ... era a lui. A lui Harry. Şi mirosul ce-mi alinta simţurile era parfumul său. M-am ridicat în şezut, privind drept înainte prin parbriz şi tot ceea ce puteam vedea era cerul albastru şi senin şi o mică parte din iarba verde, ce se oprea odată ce prăpastia începea. Şi brusc, amintirile de seara trecută au năvălit. Imaginea lui Harry cu pistolul în mână, fuga mea nebună în ploaie, momentul când m-a găsit şi mărturisirea lui în timp ce mă strângea la pieptul său.

Începeam să cred că a devenit deja o rutină, mult prea obositoare, în care el îmi mărturiseşte ceva, eu îl mint şi fug de el. Apoi mă găseşte, împărţim un moment frumos şi a doua zi o luăm de la capăt. E prea mult chiar şi pentru mine. Geaca mea era aruncată pe scaunul din faţă, probabil udă, aşa că am luat geaca lui pe mine şi am deschis portiera maşinii, ieşind cu grijă în lumina mult prea puternică pentru ochii mei, a soarelui. Mi-am rotit privirea câteva secunde prin împrejur, căutându-l cu atenţie pe Harry. Stătea la câţiva zeci de metri depărtare, aproape de marginea prăpastiei, cu genunchii strânşi la piept, privind în gol. Părul îi era ciufulit şi maieul alb murdar. Imaginea aceea era angelică şi aş fi stat toată viaţa, dacă era nevoie, acolo să-l privesc. 

M-am apropiat încet şi m-am aşezat cu grijă aproape de el. Dar nu şi-a întors privirea spre mine, el continua să privească în gol şi eu la el.

" E aşa plăcut aici. " a murmurat şi am zâmbit şters.

" E frumos, într-adevăr " 

Abia atunci privirea lui s-a întors spre mine şi ochii săi păreau injectaţi. Era atât de obosit şi se vedea asta pe chipul său. Şi mă întrebam dacă a dormit vreun pic cu o noapte în urmă.

" Ai dormit bine ? " a întrebat moale şi am aprobat din cap. 

" Cât de bine se poate dormi într-o maşină. "

Chicotul său moale m-a făcut să zâmbesc şi inima să-mi tresalte în piept. Ăsta era efectul pe care Harry îl avea asupra mea, deşi nu se străduia deloc.

" Tu cum ai dormit ? " am întrebat la rândul meu, deşi ştiam deja răspunsul.

A ridicat din umeri şi şi-a întors privirea spre priveliştea lăsată de peisajul mării ce se întindea în depărtare, lăsându-şi valurile reci să se lovească de stâncile prăpastiei.

" Bine ... " a şoptit şi privirea i-a căzut în pământ.

Degetele sale au apucat câteva fire de iarbă şi le-a smuls uşor, lăsându-le mai apoi să alunece printre degete. Simţeam nevoia să mă destăinui, să-i spun ce am pe suflet, dar era ceva în interiorul meu care nu-mi permitea să vorbesc, deşi îmi doream. 

" Îmi pare rău ... " am vorbit, înainte să-mi dau seama.

A pufnit uşor şi un zâmbet amar i-a apărut pe chip. " Ştii, Lea, unele lucruri nu se repară cu un simplu "Îmi pare rău". O inimă frântă nu o poţi vindeca atât de uşor. "

Mă durea să ştiu că l-am rănit atât de tare atunci când l-am respins, dar nici măcar eu nu ştiam cum trebuia să acţionez ... ce trebuia să fac. În interiorul meu se dădea o luptă între viaţă şi moarte şi nu aveam de ales. Am mai spus-o şi o s-o repet: Harry în preajma mea va avea doar de suferit. Şi nu vreau asta ! Nu-mi doresc să-l văd rănit şi cu sufletul distrus. Mi-am dat seama că, oricât de puternică aş fi, nu am forţa necesară să-l ţin departe de mine. Nu am forţa necesară să-l protejez aşa cum merită, să-l iubesc şi să-i ofer liniştea cuvenită, iar asta doare ... mai rău decât un cuţit înfipt în inimă.