Behind The Lies

Capitolul 22: Tatuajul

Eram suprinsă, dar nu mă miram. Uneori, oamenii nu înţeleg cât de mult dor amintirile, cât rănesc sentimentele abia clădite în timp, apariţiile după o perioadă îndelungată în care persoana respectivă dispare cu totul din viaţa ta şi te străduieşti să uiţi şi să treci peste.

Şi apoi apare din nou. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum nu ţi-ar fi distrus amintirile şi trecutul ... ca şi cum nu mi-ar fi spulberat copilăria şi visele.

Doare în fiecare clipă în care mă gândesc prin câte am fost nevoită să trec odată cu plecarea mamei. Am mai spus-o şi o s-o mai spun. Îi voi fi recunoscătoare tatei până când voi ajunge la doi metri sub pământ şi dincolo de acel moment pentru grija şi protecţia pe care mi-a oferit-o de-a lungul timpului, pentru momentele în care mă făcea să zâmbesc, pentru că mi-a oferit o educaţie corespunzătoare şi m-a îngrijit aşa cum ar fi trebuit să facă ea. Victoria. Mama.

Aminitirile din noaptea în care Scott mi-a spus că mama a fost o animatoare ca şi mine îmi străbăteau mintea şi îmi alimentau accesele de furie. Mi-era silă de mine şi de ceea ce făceam, mai mult decât înainte. Îi călcam pe urme şi asta mă înjosea mai mult decât credeam. Nu voiam să ajung o curvă nenorocită ca ea, care distruge vieţile celorlalţi şi îşi abandonează familia pentru propriile plăceri şi pentru statutul social. Avea nevoie de mai mult ? Mai mulţi bani, mai multă putere ?

Foarte bine ! Acum nu mai există nimic care să o reţină. Defapt, nu mai există de mult timp. Tata a renunţat la ea, încă de când a decis să plece de lângă noi, iar eu am învăţat să mă descurc şi singură, deşi sunt conştientă de faptul că lipsa unei figuri materne în viaţa mea mi-a afectat comportamentul şi personalitatea.

Am fost supărată la început. Supărată pe mine şi pe toţi cei din jur, pentru că eu nu am ştiut de faptul că ea a fost o nenorocită de animatoare. Tata nu mi-a spus niciodată acest lucru şi nici nu pot fi supărată pe el din acest motiv. Sunt conştientă că nu mi-a spus pentru că, în primul rând eram prea mică ca să pot înţelege cu ceea ce se ocupa mama la acea vreme şi în al doilea rând, pentru că nu voia ca asta să mă afecteze în vreun fel.

Şi apoi mi-am dat seama că eu nu am ştiut niciodată modul în care părinţii mei s-au cunoscut. Cum a decurs relaţia lor înainte ca ea să hotărască să plece definitiv de lângă el şi ce a însemnat venirea pe lume a unui copil în viaţa lor. Ce am însemnat eu ?

Tata mereu îmi povestea despre mine şi năzbâtiile mele încă de când eram foarte mică. Chiar şi momentul în care m-am născut şi fericirea pe care o simţea atunci când m-a ţinut pentru prima dată în braţe.

În schimb, de la mama nu am ştiut niciodată nimic. Şi asta se datora faptului că nu am purtat niciodată o discuţie mamă-fiică până la capăt. Nu am avut ocazia, pentru că eram mică atunci când ea a plecat. Şi din acel moment, erau rare momentele în care ne vedeam şi era scurt timpul pe care trebuia să-l petrecem împreună.

Dar poate că o să-mi spună la un moment dat, corect ?

Defapt, cred că acum nu mai am eu nevoie de nici o explicaţie. Mi-au ajuns suferinţele prin care am trecut. Alte cuvinte din partea sa doar mi-ar hrăni sentimentele de furie faţă de ea.

Şi acum, după atâta timp în care a lipsit cu desăvârşire din viaţa mea, în care nu m-a văzut crescând, nu a fost alături de mine la aniversări sau la alte momente importante sau dificile din viaţa mea, reapare aici şi încearcă să-mi vorbească. E atât de penibilă !

" Scumpo, eşti acolo ? " vocea ei calmă, aşa cum a fost întotdeauna, m-a scos din amalgamul de gânduri ce îmi captaseră atenţia.

Aproape că uitasem unde mă aflu şi m-am trezit în şezut, pe canapeaua livingului meu şi cu Harry în faţa mea, în genunchi, uitându-se îngrijorat la mine.