Behind The Lies

Capitolul 11: Efracţie

Cred că unul dintre cele mai grele lucruri este să creşti singur. Fără cea care ţi-a dat viaţă, care să vegheze asupra ta, să te certe când faci greşeli şi să-ţi dea sfaturi atunci când clachezi. Să te ajute şi să te susţină indiferent de situaţie, pentru că o mamă, e tot ceea ce are nevoie un copil. Nu mă plâng, am dus o viaţă extraordinară alături de tatăl meu. Deşi m-a crescut singur, mi-a oferit cea mai bună educaţie şi cea mai frumoasă copilărie .. bine, doar o parte din ea, atât cât s-a putut. El a fost lângă mine, când ea nu era. Când ea era plecată în căutarea unei vieţi mai bune, una fără responsabilităţi şi probleme. Dar mai târziu, viaţa avea să-mi dea o altă lovitură. Când tatăl meu a dispărut fără urmă, am simţit cum toată lumea mea se prăbuşeşte odată cu dispariţia lui. Atunci am simţit cum e să-ţi pierzi cea mai dragă persoană din viaţa ta. La numai 13 ani, eram obligată să trăiesc singură şi neajutorată. Asta până când bunicii mei, părinţii tatălui meu, m-au luat în grija lor. Au fost ca o a doua familie pentru mine. Mi-au oferit tot ceea ce am avut nevoie şi m-au iubit. Dar fericirea aceea nu avea să dureze mult. Adevărata lovitură a fost atunci când i-am văzut dându-şi ultima suflare, fără să pot face absolut nimic. Imaginile în care fiecare a fost împuşcat pe rând, unul în inimă şi celălalt în cap mi-au distrus toată viaţa şi speranţa că voi avea o viaţă normală. Şi totul din cauza ei. Din cauza celei care ne-a lăsat pentru o viaţă mai bună.

Şi iat-o acum stând în faţa mea, cu lacrimi în ochi, privindu-mă lung. Dar nimic nu mă putea face să o iert sau să mă comport ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

S-a deplasat doi paşi spre mine şi a întins mâinile, vrând probabil să mă îmbrăţişeze. Dar m-am tras imediat în spate, privind-o cu ură.

" Scumpo " a şoptit ea. 

" Nu îndrăzni să te atingi de mine " am mârâit.

S-a uitat în spate, asigurându-se că întreţinătorul ei, pardon, soţul ei, nu va ieşi pe uşă să ne vadă. S-a întors spre mine, ştergându-şi lacrimile din ochi.

" Iubito, te rog. Vreau să vorbim "

Am zâmbit forţat, aproape în batjocură. Ea chiar nu îşi dă seama că e penibilă ?

" Nu avem ce discuta noi două. Acum, dacă mă scuzi, am nişte probleme de rezolvat " am spus şi m-am întors să plec.

Însă mâna ei mi-a prins încheietura. " Te rog. 5 minute. Atât îţi cer. Nu ai nimic de pierdut dacă mă asculţi puţin "

" Nu înţelegi că nu te vreau în preajma mea ? Ai lipsit 14 ani din viaţa mea. Nu veni acum să mă derutezi de tot " am spus printre dinţi. " Spune-mi clar ce urmăreşti "

" Te rog " ochii ei imploratori mă rugau " Doar câteva minute " a şoptit ea.

" Bine, doar 5 minute " am spus autoritar.

Mâna ei a apucat-o pe a mea şi m-a ras după ea pe holul lung, până când am ajuns într-un dormitor. Dormitorul Victoriei şi al lui Francisco, judecând după tabloul de deasupra patului, unde erau prinşi într-o poză cei doi. Zâmbeau, erau fericiţi şi se ţineau strâns în braţe. Nu cred că ar fi trebuit să intru aici acum. Ura mea pentru ei creşte cu fiecare secundă, iar asta nu e în avantajul Victoriei.

" Uite " a spus ea " Nu vreau să-mi cer scuze, ştiu că nu ajută la nimic. Doar .. am nevoie să ştiu că nu mă urăşti "

Am pufnit în râs şi m-am învârtit prin încăperea luxoasă. " Cred că glumeşti. "

" Ştiu cine eşti, ştiu că eşti o femeie puternică şi greu de doborât, dar ştiu şi prin câte probleme ai trecut "

" Şi dacă tot ştii atâtea despre mine, sper că ştii şi faptul că viaţa mea e de rahat din cauza ta şi a soţului tău " am mârâit. " Cum ai putut ? Cum ai putut să te căsătoreşti cu cel mai mare duşman al meu, cel care mi-a distrus viaţa şi familia ? " am făcut semn cu mâna spre tabloul de pe perete, iar privirea ei a urmat gestul meu. A privit câteva secunde tabloul înainte să continue.