Behind The Lies

Capitolul 14: Felina

Harry's POV.

Eram complet pierdut, complet confuz. Nu ştiam ce să fac, nu ştiam cum să acţionez ... sau dacă ar fi trebuit să mă complic cumva. Tot ceea ce ştiam era că fata de care m-am îndrăgostit nu era a mea, iar acum era sus, în patul ei suferind şi plângând, plină de vânătăi şi lovituri din cauza acelui nenorocit. Iar eu, nu am fost capabil să acţionez în niciun fel. Nu am putut să închid un ochi toată noaptea, ci doar am stat pe canapeaua livingului său, holbându-mă la tavan şi construindu-mi în minte tot felul de ipoteze şi încercând să-mi răspund singur întrebărilor ... dar am eşuat. Singura care avea răspunsul tuturor întrebărilor ce roiau prin mintea mea era Lea însăşi.

Mă durea să o văd aşa. Mă durea să o ştiu pe femeia de care m-am îndrăgostit iremediabil, într-un asemenea hal, iar eu să nu pot face nimic în legătură cu asta. Discuţia pe care am avut-o aseară aproape că m-a scos din minţi. Voiam să ştiu ceea ce se întâmplă cu ea, voiam să aibă încredere în mine şi să-mi povestească tot ceea ce are pe suflet. Aş fi înţeles-o şi aş fi ajutat-o. Dar ea refuză să-mi spună, refuză să mă lase să-i fiu alături. Ce putea fi atât de grav şi nu voia ca eu să ştiu ? Atunci când iubeşti cu adevărat pe cineva, îi eşti alături îndiferent de situaţie. Dar oare eu o iubesc cu adevărat ? Voi putea face faţă adevărului dacă îmi va spune ? Sau voi fugi de ea, aşa cum mi-a spus aseară ?

I-am simţit imediat prezenţa şi mi-am dat seama că se trezise. M-am ridicat, îndreptându-mi atenţia spre ea. Cobora scările încet şi silenţios, ţinându-şi o mână pe abdomen. Era îmbrăcată în aceleaşi haine ca şi seara trecută. Părul său era răvăşit şi pe chip i se putea citi oboseala, însă era la fel de frumoasă ca întotdeauna.

Părea uimită de prezenţa mea atunci când privirile noastre s-au intersectat. Niciunul dintre noi nu spunea nimic. Ea a rămas în mijlocul scărilor uitându-se la mine, iar eu am rămas în mijlocul patului holbându-mă la ea. Era ceva la femeia din faţa mea ce mă răvăşea complet, ce îmi făcea inima să tresalte şi sângele să-mi curgă alert prin vene. Aş fi vrut să alerg spre ea şi să-o iau în braţe, să o asigur că totul va fi bine, să o sărut şi să-i ofer liniştea de care are nevoie. Dar nu puteam să fac asta, eram blocat, interiorul meu era răvăşit. Eram nedumerit şi confuz.

" Nu ai plecat ? " vocea ei uşor răguşită a spart liniştea dintre noi.

" Nu " am clătinat încet din cap, iar ea a oftat.

" Nu ai dormit deloc " a spus şi suna mai mult ca o afirmaţie decât ca o întrebare.

A ajuns în dreptul meu şi s-a aşezat pe fotoliu, mişcându-se fără să rupă contactul vizual cu mine.

" Du-te să dormi. Eşti obosit " mi-a spus şi-a întors capul spre televizor, deşi era stins.

Era atât de rece şi distantă faţă de mine ! Refuza să mă privească sau să-mi vorbească şi asta mă înebunea complet.

" De ce faci asta ? " am întrebat-o într-un final, deşi ştiam că nu îmi va răspunde sau mă va minţii.

" De ce fac ce anume ? "

" De ce mă ignori ? De ce eşti rece cu mine ? " 

A oftat, apoi s-a ridicat brusc. Cum spuneam ...

" Nu sunt "

Încercam să rămân calm, dar eram disperat. Schimbarea ei bruscă de comportament mă înebunea complet. Şi pe lângă asta se comporta ca un copil răsfăţat.

" Bine, bine ! Nu ştiu .. atunci când te hotărăşti să-mi spui ce ai de gând, anunţă-mă ! "

M-am ridicat de pe canapea cu gândul să plec. Nu aveam ce să fac aici, atâta timp cât ea nu vorbea cu mine nici măcar când eram doar noi doi şi nimeni altcineva.