Bacalaureat - Limba Română

Suflete tari

Reprezentată pe scena Teatrului Național din București în 1922 și publicată în 1925, „Suflete tari” este o dramă a autoiluzionării, temă centrală în teatrul lui Camil Petrescu. Este și o dramă a iubirii absolute, scrisă ca replică la romanul lui Stendhal „Roșu și negru”.
      
Drama este o specie a genului dramatic cu un conținut grav și un conflict puternic, în desfășurarea căruia se conturează personalitatea personajelor dramatice. Conflictul dramei nu duce neapărat, la fel ca în tragedie, la moartea personajelor. Drama tinde să exprime întreaga complexitate a vieții. 
      
„Suflete tari” prezintă trăsăturile unei drame de idei: conflictul interior se declanșează în conștiința personajului principal, caracterizat, mai degrabă, prin trăirile lăuntrice decât prin fapte. Acțiunea este redusă, confruntările petrecându-se în planul conștiinței.
      
Fiind destinat reprezentării scenice, textul dramei este structurat în trei acte alcătuite din scene, este construit sub forma schimbului de replici între personaje, iar didascaliile sunt singurele intervenții ale autorului în piesă. Actul I este deschis de un prolog, care conține proiecțiile imaginației personajului principal, detașat de lumea reală. Actul al III-lea este alcătuit din două tablouri.
      
Tema este reprezentată de drama intelectualului atins de patima iubirii absolute și care intră în conflict cu sine și cu ceilalți, fiindu-i imposibil să se adapteze la realitate. O temă importantă a dramei este și aceea a vanității rănite. Tema este reprezentată la nivelul construcției subiectului.
      
În „Prologul” piesei, Andrei Pietraru, un tânăr „ca de treizeci de ani”, bibliotecar de șase ani în casa aristocratului Matei Boiu-Dorcani, se imaginează admirat de acesta și iubit de fata lui, Ioana Boiu. În realitate, el este cel care o iubește fără a îndrăzni să-i mărturisească, sufocat de distanța socială și de gândul că s-a ratat. Pietraru renunțase la o logodnă avantajoasă cu fiica unui profesor universitar, își abandonase studiile și se mulțumește doar cu simplul statut de bibliotecar pentru a fi în preajma femeii iubite. Prietenul său, Culai, încearcă să-l readucă la realitate propunându-i să se întoarcă împreună în locurile natale, demonstrându-i că Ioana Boiu nu-l consideră decât un servitor.
      
Orgolios peste măsură, Andrei Pietraru își  promite că se va sinucide până la miezul nopții dacă nu va reuși să sărute mâna femeii iubite. Andrei Pietraru îi va mărturisi Ioanei sentimentele sale, iar confruntarea celor doi se încheie cu victoria lui Andrei care învinge trufia, câștigându-i iubirea și prețuirea. Dar iubirea ca experiență concretă presupune confruntarea cu realitatea. Ioana îi cere să-i mărturisească tatălui ei relația lor, pentru că refuză o existență dominată de minciună. După îndelungate ezitări, Pietraru se hotărăște să-i mărturisească adevărul lui Matei. Se va confrunta însă cu prejudecățile aristocratului care îl consideră „un ticălos”, „un om venit de pe drumuri”, „un vânător de zestre”. Va înfrunta cu mult curaj umilințele și jignirile lui Matei, și va deveni violent, acuzator: „Bătrânețea dumitale îmi insultă tinerețea”. În fața acestui crud adevăr, Matei Boiu este cel învins.
      
Într-un gest de mândrie și recunoștință, Andrei o sărută pe Elena, fata din casă, care, dându-și seama că dragostea ei pentru acesta este imposibilă, decide să se retragă la Moșia Dorcani, alături de Matei, pentru a-i ține de urât bătrânului. Scena este surprinsă de Ioana, care, crezându-se înșelată, se arată implacabilă față de Andrei și îl numește „suflet de slugă” și „vânător de zestre”. Pentru a-și dovedi nevinovăția, Andrei încearcă să se sinucidă, dar reușește doar să se rănească. Gestul sinuciderii are și o semnificație simbolică: suprimarea iluziei iubirii și reîntoarcerea la viața reală: „Pe dumneata te-am ucis în mine … Ești moartă … mai moartă decât dacă n-ai fi existat niciodată ...”. Mărturisirea lui finală echivalează cu conștientizarea imposibilității existenței iubirii absolute și de aceea Pietraru se va retrage la țară, la Văleni, alături de Elena și Culai.
      
Prin finalul deschis, autorul sugerează că protagonistul, după ce scapă de obsesia pentru Ioana Boiu, își recapătă demnitatea. El va reuși, probabil, să se retragă în lumea ideilor, un univers abstract care are cel puțin meritul de a nu-l dezamăgi, așa cum se întâmplase cu iubirea.
      
Drama de conștiință a lui Andrei Pietraru provine din conflictul dintre idealul său de iubire și concretul existenței. Astfel, el o iubește fără speranță, de șase ani pe Ioana Boiu, ratând o strălucită carieră universitară de istoric, o căsătorie avantajoasă și rămânând în tot acest timp ca bibliotecar-arhivar în casa boierului Matei Boiu-Dorcani, tatăl Ioanei, pentru a fi aproape de femeia iubită. Pietraru o așază pe un piedestal pe Ioana Boiu, imagine care se va destrăma în cele din urmă, când el își va da seama că femeia s-a refugiat undeva în trecutul glorios al strămoșilor și „literaturizează viața”.
      
Pe lângă conflictul interior, există mai multe conflicte exterioare. Cel mai important este între protagoniști, conflict marcat de o dublă natură: socială și psihologică. Pe de-o parte, Andrei Pietraru are de înfruntat mentalitățile de clasă, deoarece Ioana îl consideră „un biet ratat”, un serv, iar Matei vede în căsătoria celor doi o încălcare a tradiției, un atac la memoria înaintașilor nobili care nu și-au amestecat sângele decât cu semeni din aceeași castă, un atentat la istorie. 
      
Pe de altă parte, conflictul psihologic constă în înfruntarea orgoliilor celor două personaje, din care Pietraru nu avea să iasă învins, după cum însuși mărturisește: „Îmi dau seama de un singur lucru. Că e aici o luptă pe viață și pe moarte și că ar fi păcat o farsă neagră de cioclu să fiu eu cel învins”.
      
Acțiunea dramei se petrece „prin toamna lui 1913”, în casa impunătoare a lui Matei Boiu-Dorcani : „o clădire veche cu ziduri groase, ca de cetate, în stilul Universității vechi”.
      
Personajele dramei sunt caracterizate mai degrabă prin trăirile lăuntrice decât prin sentimentele exterioare.
      
Andrei Pietraru, personajul principal al dramei, este caracterizat în mod direct în amplele didascalii de la începutul piesei, ce reflectă frământările interioare ale eroului : „Andrei, eroul celor ce se vor întâmpla, e un tânăr ca de treizeci de ani, înalt și delicat fără să fie slab”.
      
Tehnica modernă a relativizării personajelor, a oglinzilor paralele este utilizată în caracterizarea directă. Astfel, Pietraru se reflectă în mod diferit în conștiința fiecăruia dintre personajele piesei. Pentru Ioana, Andrei este „un biet ratat”, „suflet de slugă”, „un serv”, cu toate că sunt momente când îl consideră „un om cu însușiri remarcabile”. Pentru Matei Boiu-Dorcani, Pietraru reprezintă mai întâi un om devotat, de încredere, pentru ca mai apoi, când află că o iubește pe fiica lui, să-l desconsidere și să-l numească „un ticălos”, „un vânător de zestre”. Culai, prietenul protagonistului, îl numește pe Andrei „stupid și nebun” fiindcă a ratat o existență de geniu, un viitor promițător din cauza pasiunii absurde pentru Ioana Boiu. Însă Maria Sinești, o rudă apropiată a Ioanei Boiu, intuiește adevărata  dimensiune a personalității lui Pietraru și îi spune acest lucru Ioanei: „E poate prea delicat și de aceea e timid”.
      
Personajul principal feminin al dramei, Ioana Boiu, fiica boierului Matei Boiu-Dorcani, este oarecum atipică pentru literatura lui Camil Petrescu. Tânăra de 29 de ani este răzvrătită, o rebelă sau, cel puțin, îi plăcea să pară astfel. Ea sfidează tradiția neamului ca și descendenta sa, Suzana Boiu, pe care Ioana o ia ca model de viață și care la 1765 alesese să fie soția unui haiduc, salvându-l astfel de la spânzurătoare și stârnind indignarea întregii familii.
      
Caracterizată în mod direct în didascalii, Ioanei îi sunt evidențiate trăsăturile fizice care-i reflectă personalitatea : „E înaltă, cu părul și ochii negri, albă și stranie. O eleganță fără maiestate și o nervozitate integrală de animal de rasă”.
      
Opera literară „Suflete tari” de Camil Petrescu este o dramă deoarece prezintă toate trăsăturile acestei specii: conflicte puternice, acțiune concentrată și personaje construite pe baza trăirilor lăuntrice.