Bacalaureat - Limba Română

Relația dintre două personaje: Ion și Ana

„Ion”, primul roman publicat de Liviu Rebreanu (în 1920), este un roman realist, de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice.
      
Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământ și consecințele actelor sale, analizate în contextul socio-economic al satului românesc din Ardeal, de la începutul secolului al XX-lea. Problematica pământului se împletește cu tema iubirii și cu tema destinului.
      
Acțiunea romanului se desfășoară pe mai multe planuri narative, având personaje numeroase. Specia literară privilegiază personajul a cărui evoluție constituie obiectul romanului. De aceea, el este construit dintr-un ansamblu de trăsături redate prin mijloace de caracterizare directe (portret, stare civilă, statut social) și indirecte (fapte, gesturi, atitudini, limbaj și raportul cu alte personaje).
      
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul omniscient își lasă personajele să-și dezvăluie trăsăturile în momentele de încordare, consemnându-le atitudinile.
      
Titlul este dat de numele personajului principal, care, prin dragostea lui pentru pământ, devine exponent al țărănimii, individualizându-se însă prin modul în care îl obține: o face pe Ana de rușine în sat, iar apoi o vrea pe nevasta lui George.
      
Titlurile celor două părți ale romanului evidențiază simetria compoziției și, totodată, denumesc cele două patimi ale personajului principal: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”. Conflictul interior generat de cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situație-limită, pentru că forța lor se manifestă succesiv, nu simultan. Acest conflict se reflectă, pe plan exterior, în confruntările cu Vasile Baciu și cu George Bulbuc.
      
Romanul este alcătuit din 13 capitole cu titluri sugestive, discursul narativ având un „Început” și un „Sfârșit”, la fel ca destinul protagonistului.
      
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viața țărănimii și a intelectualității sătești, iar prin tehnica contrapunctului, o anumită temă, moment esențial sau conflict sunt înfățișate în cele două planuri (nunta țărănească a Anei cu Ion corespunde în planul intelectualității nunții Laurei cu George Pintea).
      
Ion, protagonistul romanului, întruchipează tipologia țăranului sărac, nemulțumit de condiția socială, pe care vrea s-o îmbunătățească. În societatea rurală a satului Pripas, unde condiția socială a individului este dată de numărul de pogoane de pământ deținute, Ion se simte marginalizat social. Și asta datorită faptului că destinul i-a hărăzit să trăiască într-o familie în care tatăl a risipit zestrea soției. Destinul prestabilit al protagonistului este surprins încă de la scena horei când naratorul îl surprinde pe Alexandru Glanetașul abandonat „ca un câine la ușa bucătăriei, trage cu urechea ... dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuși să se vâre între bogătași”.
      
La polul opus al statutului social se situează Ana, fiica bogătanului Vasile Baciu. Femeia devine o țintă pentru Ion care profită de nevoia ei de tandrețe și de afecțiune pentru a pune mâna pe pământurile lui Vasile Baciu. 
      
Cele două personaje par să reitereze destinul părinților lor, a căror căsătorie are la bază același motiv al flăcăului sărac și al fetei bogate. Tatăl lui Ion s-a căsătorit cu Zenobia, o fată cu zestre, pe care ulterior a risipit-o. Tatăl Anei, Vasile Baciu, și-a luat o soție bogată, a păstrat averea, dar și-a pierdut nevasta.
      
Din punct de vedere psihologic, atât Ion, cât și Ana, reprezintă caractere slabe, supuse obsesiilor. Ion acționează obsesiv în dorința lui de a avea cât mai mult pământ, în vreme ce Ana își dorește obsesiv afecțiunea lui Ion.
      
Din punct de vedere moral, existența celor două personaje este situată în afara sferei etice. Ion recurge la gesturi necinstite pentru a-și atinge scopul: o lasă însărcinată pe Ana, făcând-o de râs în fața satului, împingând-o în cele din urmă la spânzurătoare. Ana, la rândul ei, poate fi considerată imorală având în vedere faptul că i s-a dăruit lui Ion înainte de căsătorie. Cu toate acestea, cele două personaje pot fi absolvite parțial de vină pentru că au fost influențate din exterior, Ion a început să-și pună planul în aplicare în urma unei vorbe aruncate în vânt de Titu Herdelea: „Dacă Vasile Baciu nu vrea să ți-o dea de bună voie, trebuie să-l obligi să o facă”. De asemenea, Ana este influențată în gestul ei de către Ion.
      
Relația dintre cele două personaje se evidențiază încă de la scena horei. Deși o iubește pe Florica, Ion alege să o invite la joc pe Ana. Apoi, cei doi se retrag din joc pentru a sta de vorbă singuri, feriți de ochii lumii. Prin stilul indirect liber, naratorul omniscient pătrunde în gândurile protagonistului. Cititorul observă că Ion nu-și îndreaptă privirea spre ochii Anei, ci îi surprinde doar buzele. Faptul că privirea Anei nu este înregistrată de protagonist sugerează faptul că acesta nu are niciun interes să cunoască sufletul femeii. În schimb, îi apare în minte imaginea Floricăi cu „ochi albaștri ca cerul de primăvară”. Această secvență narativă reliefează relația dintre personaje, faptul că Ion nu o iubește pe Ana, ci pe Florica fata săracă, dar frumoasă.
      
Imediat după ce Vasile Baciu află că Ana este însărcinată cu Ion, o bate și o alungă de acasă. Ajunsă la locuința Glanetașului, femeia este întâmpinată de indiferența lui Ion care, totuși, privind pântecele Anei afișează un zâmbet de satisfacție. Este conștient că acel copil reprezintă garantul pentru pământurile lui Vasile Baciu. O trimite apoi pe Ana după tatăl său pentru a discuta condițiile de nuntă.
      
La nuntă, Ion are un moment de ezitare. Se gândește să fugă în lume cu Florica, dar își amintește de pământuri, așa că renunță. Cum Ana este însărcinată, Ion o joacă pe Florica și o îmbrățișează, închipuindu-și că este mireasa lui. Ana tresare „ca mușcată de viperă”, plânge și, presimțindu-și nenorocirea, rostește: „Norocul meu, norocul meu!”.
      
După nuntă, Ana este bătută și alungată fără milă de soț și de tată. După un timp, la intervenția preotului Belciug, Vasile trece tot pământul pe numele ginerelui. Brutalitatea față de Ana este înlocuită de indiferență. Sinuciderea Anei și apoi moartea lui Petrișor, fiul lor, nu-i trezesc lui Ion regrete.
      
Modalitățile de caracterizare a celor două personaje sunt cele consacrate de proza realistă: directe și indirecte. În capitolul al II-a, naratorul oferă informații biografice semnificative pentru evoluția ulterioară a celor doi. Despre Ion aflăm că era cel mai bun elev al învățătorului Herdelea, dar că băiatul a refuzat să-și continue școala din cauză că îi era mai drag pământul. Despre Ana ni se spune că a rămas orfană de mamă, fiind nevoită să trăiască lângă un tată sever și alcoolic. Aceste elemente biografice sunt semnificative pentru a înțelege comportamentul celor doi: Ion își dorește pământ, iar Ana afecțiune.
      
Așadar, parvenitul Ion repetă modelul socrului său, care a procedat în tinerețe la fel ca el, cu deosebirea că tatăl Anei și-a iubit nevasta pentru că l-a scăpat de sărăcie. Ana își înțelege condiția de victimă a luptei celor doi bărbați. Lipsită de iubire părintească, crezuse că Ion o iubește. După ce trece de la dragoste la vinovăție, la rușine și la dezgust, Ana găsește în sinucidere singura soluție de ieșire din suferință.