Bacalaureat - Limba Română

Relația dintre două personaje: Ilie și Niculae

Pregătit de nuvelele care prefigurează motive, întâmplări și personaje din roman, „Moromeții” este publicat în două volume elaborate la 12 ani distanță: volumul întâi, în 1955, volumul al doilea, în 1967. Deși diferă modalitatea artistică și problematica celor două volume, romanul este unitar, deoarece reconstituie imaginea satului românesc într-o perioadă de criză, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, înregistrând transformări ale mentalităților și ale instituțiilor.
      
Titlul „Moromeții” așază tema familiei în centrul romanului, însă evoluția și criza unei familii de țărani dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea-Gumești, sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. Criza satului arhaic se reflectă în conștiința lui Moromete, personaj confruntat cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător. 
      
Mai multe conflicte vor destrăma familia lui Moromete: mai întâi dezacordul cu cei trei fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă și Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege lumea; apoi, conflictul pentru pogonul Catrinei, soția sa, care aduce ruptura definitivă în volumul al doilea; ura pe care i-o poartă sora lui, Maria, pentru că s-a recăsătorit, spulberându-i astfel speranțele de a avea o bătrânețe asigurată, ură pe care le-o transmite fiilor celor mari.
      
Un alt conflict, secundar, este acela dintre Ilie Moromete și Niculae, fiind cauzat din dorința fiului de a studia, iar tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl ironizează.
      
Ilie Moromete este caracterizat direct de către narator în debutul capitolului al X-lea din primul volum: „Era cu zece ani mai mare decât Catrina (...) și acum avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai poți schimba firea cuiva”.
      
Autocaracterizarea realizată în finalul volumului al doilea scoate în evidență libertatea individului în ciuda constrângerilor istoriei: „Domule, (...) eu totdeauna am dus o viață independentă”.
      
Personajul este portretizat în mișcare, prin acumularea detaliilor. Obiectivitatea observației (prezentarea comportamentului, vorbirea, gestica și mimica) este dublată de finețea analizei interioare, gândurile personajului.
      
Niculae este prezentat în evoluție, de la copilul care se teme la început să-i ceară tatălui dreptul de a merge la școală, susținut și protejat de mamă în primul volum, la adolescentul care problematizează existența și tânărul care pleacă de acasă pentru a-și continua studiile, în contextul tulbure al anilor de după război.
      
Personajul Ilie Moromete reprezintă un tip de țăran aparte în literatura română: un spirit reflexiv, contemplativ, inteligent, ironic, din acest motiv fiind numit de critica literară „țăran-filosof”. Frământările sale despre soarta țăranilor depinzând de roadele pământului, de vreme și de Dumnezeu sunt relevante pentru firea lui reflexivă. Personaj exponențial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, „cel din urmă țăran” reprezintă concepția tradițională față de pământ și de familie. Țăran din clasa de mijloc, el încearcă să păstreze întreg, cu prețul unui trai modest, pământul familiei sale, pentru a-l lăsa apoi băieților. Criza satului arhaic se reflectă în conștiința acestui personaj confruntat cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător.
      
Niculae este fiul cel mai mic, din a doua căsătorie a lui Ilie Moromete, prezentat la vârste diferite în cele două volume: copilul și tânărul în formare. În primul volum, Niculae este un copil dornic să învețe carte ca să-și schimbe statutul social. Însă, după ce Ilie Moromete îl retrage de la școală sub pretextul că învățătura nu aduce niciun „beneficiu”, Niculae începe să-și caute sensul existenței și devine „adeptul unei noi religii a binelui și a răului”, cum crede că este noua dogmă socialistă.
      
Discuțiile dintre tată și fiu din volumul al doilea al romanului au semnificația unei confruntări între două concepții de viață, între două generații. Niculae se îndepărtează din ce în ce mai mult de modelul tatălui său, nu trăiește viața bucurându-se de ea, ci febril, prea ocupat ca să mai poată contempla.
      
Relația dintre tată și fiu ilustrează evoluția conflictului inițial, secundar, dintre dorința copilului de a merge la școală și lipsa de înțelegere din partea tatălui.
      
O secvență semnificativă, din primul volum, pentru ilustrarea relațiilor dintre tată și fiu este serbarea școlară la care Niculae ia premiul întâi. Deși își iubește copiii, Moromete își cenzurează orice manifestare de afecțiune față de ei. Neinteresat cu adevărat de preocupările și de situația fiului mai mic, el se aștepta ca Niculae, care era trimis zilnic cu oile, să rămână repetent. Spre surprinderea lui, copilul ia premiul întâi. Stinghereala lui Niculae când primește premiul pe scenă și criza de friguri care îl cuprinde în timp ce încerca să recite o poezie îi produc lui Moromete o emoție puternică, iar gesturile de mângâiere sunt schițate cu multă stângăcie.
      
O altă întâmplare care anticipează într-o oarecare măsură ruptura dintre tată și fiu este călătoria lui Moromete la munte ca să vândă cereale. Acesta povestește niște fapte extraordinare la întoarcere. Când îl însoțește mai târziu pe tatăl său într-o călătorie asemănătoare, Niculae rămâne dezamăgit: întâmplările sunt banale, oamenii lipsiți de farmec, iar munteanca tânără care-l tulburase pe tatăl său i se pare o țărancă oarecare.
      
După fuga băieților mai mari la București, Moromete se retrage în sine, iar în volumul al doilea intră într-o zonă de umbră. Schimbarea lui Moromete este surprinsă de fiul său, Niculae, în mod direct: „îl vezi cum îi ia altul vorba din gură, fără niciun respect și el lasă fruntea în jos și nu mai zice nimic. De ce? Aici s-a întâmplat ceva și nimeni n-o să știe vreodată ce a fost cu el, poate doar mama, dar eu nu cred!”.
      
Tatăl, dezamăgit de fuga băieților, îl retrage pe Niculae de la școală, după trei ani, pe motiv că studiile nu-i aduc niciun „beneficiu”, de fapt, în speranța că îl va reține lângă el. Tânărul se înstrăinează de tată, refuză propunerea acestuia de a rămâne învățător în sat, pleacă de acasă și devine activist de partid.
      
Înscrierea lui Nicolae în Partidul Comunist reprezintă un prilej pentru noi dispute cu tatăl său. Tânărul este trimis la o școală pentru activiști și se întoarce în sat cu o sarcină de la „județeană”. El trebuie să supravegheze buna funcționare a primelor forme colective de muncă. Însă, din cauza unei dispute aprinse un sătean moare înecat în apele râului de la marginea satului. Idealist, tânărul se orientează cu dificultate în țesătura de intrigi pusă la cale de oportuniștii de profesie. Așa că activistul Nicolae Moromete este destituit, se retrage din viața politică și își continuă studiile.
      
Ilie Moromete își conștientizează târziu greșeala de a-l fi retras pe Niculae de la școală, dar regretele sunt tardive: „Ar fi trebuit să-l fi ținut pe Niculae mai departe la școală, să nu umble el pe urmă de gât cu toți ăștia ca d-alde Isosică. Vezi, zicea el, aici am greșit”.
      
În ciuda transformărilor sociale la care asistă, Ilie Moromete nu acceptă ideea că rostul lui în lumea fost greșit și că țăranul trebuie „să dispară”. În monologul de la șira de paie, adresat unui personaj imaginar, Bâznae, el comară cele două lumi și își exprimă crezul despre rolul de tată: „Măcar, zise Moromete mai departe, eu tot am făcut ceva, am crescut șase copii și le-am ținut pământul până în momentul de față - că n-au vrut să-l muncească, ce să le fac eu, toată viața le-am spus și i-am învățat”.
      
Romanul se încheie zece ani mai târziu. Niculae a devenit inginer horticol și este căsătorit cu o fată din sat, Mărioara, fiica lui Adam Fântână, care ajunge asistentă medicală. Moromete se stinge încet, trăindu-și ultimii ani de viață în singurătate și tăcere. La înmormântarea tatălui, Niculae află de la Ilinca, sora lui, că Moromete se stinsese încet, fără a fi suferit de vreo boală. În finalul romanului, tatăl și fiul se împacă în visul băiatului.
      
Romanul lui Marin Preda aduce în prim-plan condiția țăranului în istorie, la confluența dintre două epoci istorice, înainte și după al Doilea Război Mondial, și impune noi tipologii: țăranul reflexiv și intelectualul cu rădăcini în satul românesc.