Bacalaureat - Limba Română

Luceafărul

Poemul „Luceafărul” a apărut în 1883, în „Almanahul Societății Academice Social-Literare România Jună” din Viena, fiind apoi reprodus în revista „Convorbiri literare”. Este un poem romantic, o alegorie pe tema geniului, dar și o meditație asupra condiției umane duale (omul supus unui destin pe care tinde să îl depășească).
      
Poemul este romantic prin amestecul genurilor (epic, liric și dramatic) și al speciilor. Astfel, lirismul susținut de meditația filosofică și de expresivitatea limbajului este turnat în schema epică a basmului și are elemente dramatice: secvențele realizate prin dialog și dramatismul sentimentelor. Elemente fantastice se întâlnesc în prima și a treia parte (metamorfozele și călătoria lui Hyperion), partea a doua combină specii lirice aparent incompatibile, idila și elegia, iar partea a patra a poemului conține elemente de meditație, idilă și pastel. Imaginarul poetic e de factură romantică. Iubirea se naște lent din starea de contemplație și de visare, în cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul, motivul îngerului și al demonului, zborul cosmic. „Luceafărul” se încadrează în specia literară a poemului, specie de interferență a epicului cu liricul, de întindere relativ mare, cu un conținut filosofic și caracter alegoric.
      
Viziunea romantică despre lume e dată de temă, de relația geniu - societate, de structură, de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de antiteze, de imaginarul poetic, de cosmogonii, de amestecul speciilor și de metamorfozele lui Hyperion.
      
Elemente ale viziunii clasice sunt echilibrul compozițional, simetria, armonia și caracterul gnomic.
      
Tema poemului este romantică: problematica geniului în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea. Pentru ilustrarea temei iubirii, poemul „Luceafărul” armonizează zborul spre primordial și originar pentru împlinirea prin eros cu meditația filosofică asupra condiției omului de geniu și cu aspecte fantastice ale naturii terestre și cosmice, constituind un veritabil mit erotic. Iubirea se prezintă în diverse ipostaze: terestră (cuplul Cătălin - Cătălina), cosmică (fata de împărat și Hyperion). 
      
Titlul poemului se referă la motivul central al textului, Luceafărul, și susține alegoria pe tema romantică a locului geniului în lume, văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă omului comun. 
      
Titlul unește două mituri: unul românesc, al stelei călăuzitoare și altul grecesc, al lui Hyperion (cel care merge pe deasupra), sugerând prin aceasta natura duală a personajului de tip romantic.
      
Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic: „A fost odată ca-n povești / A fost ca niciodată”. Cadrul abstract este umanizat. Portretul fetei de împărat, realizat prin superlativul absolut de factură populară „O prea frumoasă fată”, scoate în evidență unicitatea terestră. Fata de împărat reprezintă pământul însuși, iar comparațiile: „Cum e fecioara între sfinți / Și luna între stele” propun o posibilă dualitate: puritate și predispoziție spre înălțimile astrale.
      
Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a două ipostaze ale cunoașterii: geniul și omul comun. Simetria compozițională se realizează în cele patru părți ale poemului astfel: cele două planuri interferează în prima și în ultima parte, pe când partea a doua reflectă doar planul terestru, iar partea a treia este consacrată planului cosmic.
      
Având ca sursă filosofia lui Schopenhauer, opoziția tipic romantică dintre geniu și omul comun își găsește în poem o reprezentare în opoziția planurilor terestru și cosmic. În finalul poemului, Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiții, care se naște din constatarea că relația om - geniu este incompatibilă. Omul comun este incapabil să-și depășească limitele, iar geniul manifestă un profund dispreț față de această incapacitate: „Ce-ți pasă ție, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul”.
      
Partea întâi a poemului este o splendidă poveste de iubire. Iubirea se naște lent, din starea de contemplație și de visare, în cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul etc. Semnificația alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialității.
      
La chemarea-descântec rostită de fată „Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază”, Luceafărul vine din sfera sa pentru a se întrupa prima oară din cer și mare, ca „un tânăr voievod”, „un mort frumos cu ochii vii”. În această ipostază, angelică, Luceafărul are o frumusețe construită după canoanele romantice: „păr de aur moale”, „umerele goale”, „umbra feței străvezii / E albă ca de ceară”. Cea de-a doua întrupare, din soare și noapte, redă ipostaza demonică. Luceafărul vrea să eternizeze iubirea lor, oferindu-i fetei mai întâi împărăția oceanului, apoi a cerului: „O, vin, în părul tău bălai / S-anin cununi de stele, / Pe-a mele ceruri să răsai / Mai mândră decât ele”. Însă paloarea feței și strălucirea ochilor, semne ale dorinței de absolut, sunt înțelese de fată ca atribute ale morții: „Privirea ta mă arde”. Ea îi cere să devină muritor, iar luceafărul acceptă sacrificiul: „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / În schimb pe-o sărutare ...”.
      
În partea a doua, idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina și pajul Cătălin, înfățișează repeziciunea cu care se stabilește legătura sentimentală între exponenții lumii terestre. E o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Asemănarea numelor sugerează apartenența la aceeași categorie: a omului comun. Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu portretul Luceafărului. Cătălin devine întruchiparea teluricului, a mediocrității pământene: „viclean copil de casă”, „Băiat din flori și de pripas / Dar îndrăzneț cu ochii”, „cu obrăjei ca doi bujori”.
      
Zborul spre Demiurg structurează planul cosmic. Această parte, a treia, poate fi divizată la rândul ei în trei secvențe poetice: zborul cosmic, rugăciunea/convorbirea cu Demiurgul și eliberarea.
      
În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul este numit Hyperion. Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiu: „Reia-mi al nemuririi nimb / Și focul din privire, / Și pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire ...”. Demiurgul refuză cererea lui Hyperion pentru că el face parte din ordinea primordială a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. De asemenea, pune în antiteză lumea nemuritorilor și aceea a muritorilor, oferindu-i lui Hyperion în compensație diferite ipostaze ale geniului: filosoful, poetul, geniul militar, precum și argumentul infidelității fetei.
      
În ultima parte, a patra, imaginarul poetic se nuanțează într-un peisaj umanizat, tipic eminescian, în care scenele de iubire se petrec departe de lume, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii.
      
Declarația de dragoste a lui Cătălin exprimată prin metaforele: „noaptea mea de patimi”, „visul meu din urmă”, ca și constituirea cuplului adamic, îl proiectează pe acesta într-o altă lumină, producând ambiguitate asupra identității vocii lirice.
      
În final, poemul se clasicizează, versurile având un pronunțat caracter gnomic: „Ce-ți pasă ție, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritorși rece”. Geniul se izolează îndurerat de lumea comună, a norocului trecător, asumându-și destinul de esență nepieritoare. 
      
Farmecul limbajului poetic eminescian este în consonanță cu mișcarea ideilor și tumultul sentimentelor.
      
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar și a antitezei între omul de geniu și oamenii comuni, antiteză ce apare și în discursul Demiurgului: „Ei au doar stele cu noroc / Și prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc / Și nu cunoaștem moarte”. Prezența metaforelor, mai ales în primul tablou, accentuează ideea iubirii absolute ce se cere eternizată într-un cadru pe măsură: „palate de mărgean”, „cununi de stele”.
      
În portretizarea Luceafărului sunt utilizate imagini hiperbolice: „Venea plutind în adevăr / Scăldat în foc de soare”.
      
Muzicalitatea elegiacă, meditativă a celor 98 de strofe ale poemului, este dată și de particularitățile prozodice: măsura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima încrucișată.
      
Formele arhaice ale unor verbe accentuează atmosfera fabuloasă specifică basmului: „Și apa unde-au fost căzut”. Verbele la imperfect, în episodul călătoriei Luceafărului în spațiul cosmic, denotă mișcarea eternă și continuă: „creșteau”, „părea”, „vedea”.
      
Interjecțiile în dialogul Cătălin - Cătălina: „mări”, „ia” și abundența verbelor la imperativ din strofele ce constituie chemările fetei marchează adresarea directă: „cobori”, „pătrunde”, „luminează”.
      
Pentru ilustrarea condiției geniului, poemul „Luceafărul” - sinteză a operei poetice eminesciene - armonizează teme și motive romantice prezentând o meditație asupra destinului geniului în lume, văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă omului comun.