Bacalaureat - Limba Română

Relația dintre două personaje: Ștefan Gheorghidiu și Ela

În cazul unuia dintre cele mai cunoscute cupluri din opera lui Camil Petrescu – Ștefan Gheorghidiu și Ela – din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, iubirea, surprinsă din perspectiva subiectivă a personajului narator, este situată sub semnul orgoliului și al neîmplinirii în absolut. Prima parte a romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, dezvoltă tema iubirii ca experiență de cunoaștere, prin intermediul rememorării protagonistului, dar destrămarea cuplului se produce în finalul cărții.
      
Incipitul este construit în manieră realistă, cu precizarea coordonatelor spațio-temporale: „În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între Bușteni și Predeal”. În schimb, finalul deschis lasă loc interpretărilor multiple. Astfel, Gheorghidiu, obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, se simte detașat de tot ceea ce îl legase de Ela, hotărăște să o părăsească și să-i lase „tot trecutul”.
      
Spre deosebire de romanele tradiționale, în care conflictul se producea la nivel exterior, în romanul lui Camil Petrescu conflictul este interior și se produce în conștiința personajului-narator, Ștefan Gheorghidiu, care trăiește stări și sentimente contradictorii față de soția sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ștefan și soția sa este implicarea Elei în lumea mondenă pe care eroul o disprețuiește și de care ține să se detașeze. Așadar, conflictul interior trăit de protagonist se produce din cauza diferenței dintre aspirațiile lui Gheorghidiu și realitatea lumii înconjurătoare. Conflictul exterior scoate în evidență relația personajului cu societatea, protagonistul fiind plasat în categoria inadaptaților social.
      
Romanul este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea și războiul. Relatarea la persoana I conferă autenticitate și caracter subiectiv textului. O consecință a acestui tip de relatare este faptul că, pe parcursul întregului roman, Ela rămâne un mister pentru cititor, fiind prezentată numai prin intermediul impresiilor lui Ștefan: „Nu Ela se schimbă (poate doar superficial, dându-și arama pe față, cum se spune, abia după căsătorie), ci felul în care o vede Ștefan” (Nicolae Manolescu, „Arca lui Noe”).
      
Relația dintre cei doi soți se bazează pe orgoliu. Ștefan începe să țină la Ela din orgoliul de a fi iubit, iar gelozia apare din același motiv. Orgoliul îi împiedică pe amândoi să se împace. Ea îl iubește atâta timp cât e mândră de valoarea lui intelectuală în lumea lor de studenți săraci și se îndepărtează de el când, în noul ei cerc monden, soțul nu-i mai trezește admirația.
      
„Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală” este fraza prin care debutează abrupt cel de-al doilea capitol al romanului, „Diagonalele unui testament”, și prin care începe retrospectiva iubirii dintre Ștefan și Ela. Tânărul intelectual însetat de absolut, pe atunci student la Filozofie și lipsit de mijloace materiale deosebite, se căsătorește din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătușă. Ela, tânăra cochetă, considerată cea mai frumoasă și cea mai populată studentă de la Universitate, este aceea care se îndrăgostește mai întâi de Ștefan.
      
Iubirea bărbatului, născută din admirație față de profunzimea sentimentelor Elei pentru el, din duioșie, dar mai ales din orgoliu, devine obișnuită, pentru a se transformă în cele din urmă în obsesie.
      
Până la primirea moștenirii de la unchiul avar, Tache, Ștefan Gheorghidiu trăiește oarecum izolat de realitatea înconjurătoare. Cuplul pe care tânărul filosof îl formează cu Ela constituie pentru cei din jur un model de iubire și fidelitate conjugală. Primirea moștenirii declanșează criza matrimonială și marchează diferențele de percepție a lumii dintre cei doi îndrăgostiți. Pentru că unchiul Tache îi lasă cea mai mare parte din avere lui Ștefan, mama și surorile tânărului, precum și celălalt unchi, deputatul Nae Gheorghidiu, contestă testamentul. În opinia lui Ștefan, Ela se dovedește interesată de bani, se implică în discuțiile despre moștenire și ripostează indignată atunci când simte că soțul ei e înșelat. Atitudinea Elei îl surprinde în mod dureros pe Ștefan, pentru că, așa după cum mărturisește, ar fi vrut ca Ela să fie „mereu feminină, deasupra acestor discuții vulgare, plăpândă și având nevoie să fie protejată, nu să intervină atât de energic interesată”.
      
După ce lucrurile se clarifică, Ștefan cedând o parte din avere în favoarea familiei, „gospodăria boemă” de până atunci se transformă într-un mariaj monden. În opinia personajului narator, un om lucid, inteligent și conștient de propria-i valoare, Ela se dovedește frivolă și superficială, lăsându-se în voia tentațiilor mondene. Dintr-un orgoliu exagerat, el refuză să intre în competiție cu ceilalți, fiindcă i se pare sub demnitatea lui de intelectual să-și schimbe garderoba și să adopte comportamentul superficial al celor apreciați de Ela.
      
Excursia la Odobești declanșează ireversibil criza matrimonială. Natură reflexivă și hipersensibilă, personajul suferă pentru că are impresia că este înșelat. Mici incidente, gesturi fără importanță, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G. Se amplifică în conștiința protagonistului. „Toată suferința asta monstruoasă venea din nimic”, recunoaște Ștefan într-un moment de sinceritate. Ela consideră că ea nu a înfăptuit nimic reprobabil, că nu s-a comportat altfel decât celelalte femei („toate femeile fac la fel”, îi răspunde ea soțului când acesta o acuză că i-a acordat prea multă atenție unui străin) și că „sensibilitatea imposibilă” a lui Ștefan este aceea care amplifică neînțelegerile dintre ei.
      
După excursia de la Odobești, iubirea ce părea până atunci indestructibilă începe să fie serios pusă la îndoială, mai ales de către Ștefan. Relația lor devine o succesiune de separări și împăcări.
      
După o despărțire temporară, soții se împacă (în capitolul „Asta-i rochia albastră”). Urmează o altă despărțire, într-o noapte de februarie, când Ștefan revine acasă pe neașteptate de la Azuga, unde era concentrat, și nu o găsește pe Ela, care își face apariția abia dimineață. Femeia părăsește locuința, iar peste câteva zile, soțul îi scrie, propunându-i un divorț amiabil. Chiar dacă unitatea cuplului este zdruncinată, iar Ștefan își pierde treptat încrederea în iubirea absolută, împăcarea survine și de această dată, după ce Gheorghidiu descoperă un bilet rătăcit printre lucrurile Elei, un bilet prin care verișoara lui, Anișoara, o invita pe Ela să petreacă noaptea la ea, tocmai la data la când el nu o găsise acasă.
      
Concentrat pe Valea Prahovei, unde aștepta intrarea României în război, Gheorghidiu primește o scrisoare de la Ela prin care aceasta îl cheamă urgent la Câmpulung unde se mutase pentru a fi mai aproape de el. Femeia vrea să îl convingă să treacă o sumă de bani pe numele ei pentru a fi asigurată din punct de vedere financiar în cazul morții lui pe front. Aflând ce-și dorește, Gheorghidiu e convins că ea plănuiește divorțul pentru a rămâne cu domnul G., pe care Ștefan îl întâlnește în oraș. Protagonistul crede că domnul G. nu se află întâmplător la Câmpulung și că a venit acolo pentru a fi alături de Ela. Din cauza izbucnirii războiului, Ștefan nu mai are ocazia să se convingă dacă soția îl înșală sau nu.
      
Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se simte detașat de tot ce îl legase de Ela, hotărăște să se despartă și să-i lase „tot trecutul”.
      
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern, psihologic, de tip subiectiv, având drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, memoria afectivă, narațiunea la persoana I și autenticitatea trăirii. Prin Ștefan Gheorghidiu, personajul-narator, scriitorul impune în literatura română o nouă tipologie: intelectualul inadaptat, aspirând spre absolut în iubire și cunoaștere, căruia i se opune Ela, o femei frumoasă, dar cu aspirații comune, care nu-l poate înțelege.