Bacalaureat - Limba Română

Aci sosi pe vremuri

Poezia „Aci sosi pe vremuri” este o poezie de factură tradiționalistă inclusă în volumul „Pe Argeș în sus”, apărută în 1923. Poezia aparține tradiționalismului prin tema timpului trecător, respectarea prozodiei clasice, orientarea spre trecut (motivul amintirii, casa părintească), descrierea cadrului natural rural și a trecutului legendar. 
      
Poezia este o meditație nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului, asociată cu aceea a repetabilității destinului uman. Tematica rurală se armonizează și cu tema iubirii într-o constituție simetrică de factură clasică. 
      
Cadrul rural este particularizat prin utilizarea unor motive literare specifice: „casa cu pridvor”, „lanuri de secară”, „clopotul din turnul vechi”. Povestea de dragoste se desfășoară sub semnul ocrotitor al nopții și al lunii, motive romantice revalorizate în manieră tradiționalistă. Temei timpului îi este subordonat motivul romantic al „plopilor” care străjuiesc drumul, simbol al melancoliei și așteptării.                            
      
Compozițional, poezia este alcătuită din 19 distihuri și un monostih final , ce se pot constitui în patru tablouri: tabloul poveștii de iubire a bunicilor, un interludiu ce dezvoltă o meditație asupra trecerii ireversibile a timpului, tabloul poveștii de iubire dintre eul liric și iubită și ultimul tablou ce reia tema timpului. Poezia este structurată pe două planuri: unul al trecutului evocat și unul al prezentului ce reia ciclic traseul deschis de trecut. 
      
Primul tablou prezintă imaginea din prezent a casei părintești, prezentată metaforic drept „casa amintirii”, marcată de însemnele trecerii timpului. Singurii locuitori, păianjenii, semn al distanțării de lumea tradițională, încearcă să protejeze, pe cât posibil, zestrea. Întregul peisaj este umanizat: păianjenii pun lacătele casei, hornul „nu mai trage din ciubuc”, la fel cum nici bunicul nu mai fumează. Chiar și natura poartă însemnele trecerii timpului. Ea apare îmbătrânită în operă, semn că se păstrează comuniunea om-natură, dar a pierdut din inocența și puritatea sa tipic romantică. 
      
Toposul este cel rural, pentru că numai în acest cadru ritual se poate reitera, iubirea poate redobândi, urmărind aceleași etape, calitatea originală, prin care se materializează actul creației. Lanul de secară, câmpia comparată cu un lac, luna ca astru tutelar conturează cadrul romantic al iubirii strămoșilor. 
      
Idila bunicilor este întreruptă de meditația asupra trecerii timpului, marcată grafic prin punctele de suspensie și artistic, prin imaginea auditivă a clopotului. Fie că este prilej de bucurie „... departe, un clopot a sunat / De nuntă ...” sau de tristețe „sau de moarte”, clopotul este un simbol prin care se anunță sfârșitul unei etape și începutul alteia.
      
Tabloul al doilea debutează cu o exclamație retorică: „Ce straniu lucru: vremea”. Trecerea de la planul trecutului la cel al prezentului, de la planul creației la planul real se face prin intermediul timpului: portretul este singura imagine care păstrează trăsăturile fizice ale omului: „Te vezi aievea numai în ștersele portrete, / Te recunoști în ele, dar nu și în fața ta”, însă aceasta este o copie fidelă a realității incompletă. Creația picturală echivalează cu poezia: redarea realității în mod transfigurat. 
      
Ritualul de iubire al bunicilor este reiterat de perechea eul liric - iubită. Așa cum în vechime tainele erau transmise din tată în fiu, tot așa eul liric, în ipostaza de nepot, preia valorile și obiceiurile strămoșului. Se respectă scenariul cu mare fidelitate: „Și vii acuma tu”, „același drum”, „ca dânsa tragi”, „calci nisipul pe care ea sări”, „același clopot, poate”, însă decorul poartă pecetea timpului: berlina se transformă în trăsură, elementele romantice se îmbină cu cele simboliste. Elementele de recurență – lacul, luna, imaginea câmpiei ca un lac, berzele – încadrează iubirea celor doi într-un ritual asemănător celui realizat de înaintași. Sunetul clopotului însoțește din nou momentul întâlnirii îndrăgostiților, în ultimul tablou, și sugerează repetabilitatea existenței umane. Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează impresia trecerii ireversibile a timpului: „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”. 
      
Ideile poetice sunt susținute, din punct de vedere stilistic, de folosirea metaforelor și epitetelor: „casa amintirii”, „ochii de ametist” și a comparației, prin paralelism între trecut și prezent. Expresivitatea se realizează prin alternanța timpurilor verbale sugerând planurile trecut și prezent evocate în poezie. Sugestia poetică se concretizează mai ales la nivel lexical, prin termenii din câmpul semantic al naturii: „codru”, „plopii”, „lanul de secară”, „lună”, „câmpia”, care configurează cadrul rural. 
      
Poezia are prozodie tradiționalistă: distihuri cu rimă împerecheată, ritmul iambic și măsura versurilor de 13-14 silabe. Versul independent din final relativizează într-o oarecare măsură construcția clasică. 
      
„Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat aparține literaturii tradiționaliste prin compoziția de factură clasică și prin abordarea unor teme specifice acestei direcții: universul rural, cadrul natural, nostalgia trecutului și trecerea ireversibilă a timpului.