Bacalaureat - Limba Română

Ion

„Ion", primul roman publicat de Liviu Rebreanu în 1920 este un roman realist, de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare „Zestrea" și „Rușinea", iar sursele de inspirație sunt trei experiențe de viață ale autorului receptate artistic: gestul țăranului care a sărutat pământul, vorbele lui Ion al Glanetașului și bătaia primită de la tatăl ei de o fată cu zestre din cauza unui țăran sărac.

Opera literară „Ion" este un roman prin amploarea acțiunii desfășurată pe mai multe planuri, cu un conflict complex și personaje numeroase.

Viziunea realist-obiectivă se realizează prin tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative, construirea personajelor în raport cu mediul în care acestea trăiesc, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul sobru și impersonal.

O trăsătură a realismului este și perspectiva narativă obiectivă. Întâmplările din roman sunt relatate la persoana a III-a, de către un narator detașat, omniscient și omniprezent. Specifică romanului obiectiv este și relația narator-personaj: naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal, conform unui destin prestabilit.

Caracterul monografic al romanului constă în surprinderea veridică a diverselor aspecte ale lumii rurale: obiceiuri și tradiții (nașterea, nunta, înmormântarea, hora), relații socio-economice (stratificarea socială), relații de familie, instituțiile. De exemplu, descrierea jocului tradițional, someșana, constituie o pagină etnografică memorabilă, prin înfățișarea portului popular, a dansului tinerilor.

Tema romanului este problematica pământului analizată în condițiile socio-economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământ și consecințele actelor sale. Tema centrală, posesiunea pământului, este completată de tema iubirii și tema destinului.

Romanul este alcătuit din două părți: „Glasul pământului" și „Glasul iubirii". Simetria compoziției evidențiază temele romanului, dar și cele două patimi ale personajului principal. Tema romanului este ilustrată în numeroase secvențe semnificative. Una dintre acestea se află în capitolul al II-lea, când muzicalitatea stranie a naturii în zorii zilei îi trezește sentimentul umilinței și al înfricoșării, care culminează în exclamația: „Cât pământ, Doamne! ...". Scena surprinde un transfer de forțe care stă la baza întregii evoluții a personajului și care este de natură să explice desfășurarea stihială de energii a tânărului țăran. Resimțit inițial ca un „uriaș", pământul transferă în trupul și în sufletul flăcăului seva lui vitală, prin firul de iarbă care îi înțeapă glezna. Ipostaza umilă este înlocuită de o „mândrie de stăpân" și de sentimentul că este capabil „să domnească peste tot cuprinsul".

O altă scenă reprezentativă pentru ilustrarea temei este sărutarea pământului. Stăpân al tuturor pământurilor, Ion se simte un uriaș la picioarele căruia se zbate un balaur. Îngenuncheat în gestul mistic al sărutării pământului, Ion simte „fiorul rece", iar lutul îi „țintuiește" picioarele și îi îmbracă mâinile cu niște „mânuși de doliu". În secvența epică imediat următoare se petrece un eveniment crucial pentru destinul personajului. Când Ion află că Florica se mărită cu George, se simte ca și cum cineva i-ar fi luat „cea mai bună delniță de pământ".

Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viața țărănimii și a intelectualității sătești, iar prin tehnica contrapunctului, o anumită temă, moment esențial sau conflict sunt înfățișate în cele două planuri (nunta țărănească a Anei cu Ion, corespunde în planul intelectualității nunții Laurei cu George Pintea; conflictul dintre Ion și Vasile corespunde conflictului dintre intelectualii satului).

Planul țărănimii are în centru destinul lui Ion, iar planul intelectualității, pe cei doi „stâlpi" ai comunității: învățătorul Herdelea și preotul Belciug. Cele două planuri narative se întâlnesc, încă de la începutul romanului, în scena horei, numită de Nicolae Manolescu „o horă a soartei".

Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea (expozițiunea). Așezarea privitorilor reflectă relațiile sociale. Fruntașii satului, primarul și țăranii bogați, discută separat de țăranii mijlocași, așezați pe prispă. În satul tradițional, lipsa pământului este echivalentă cu lipsa demnității. Intelectualii satului, preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea, vin să privească „petrecerea poporului", fără a se amesteca în joc.

Rolul horei în viața comunității sătești este acela de a asigura coeziunea și de a facilita întemeierea noilor familii. De aceea, în joc sunt numai flăcăi și fete. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deși o place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la horă și confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numește „hoț" și „tâlhar" pentru că vrea să-i ia fata promisă altui țăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului. Bătaia de la cârciumă, în aparență pentru plata lăutarilor, în fapt, pentru dreptul de a o lua de soție pe Ana, se încheie cu victoria lui Ion asupra lui George. Incidentul provoacă dorința de răzbunare a lui George, scena fiind constituită în simetrie cu aceea de la sfârșitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa. Desfășurarea acțiunii prezintă dezumanizarea protagonistului în goana lui după avere. Dornic să obțină repede mult pământ, Ion o seduce pe Ana și îl forțează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. La nuntă, Ion nu cere acte pentru pământurile ce urmează să-i revină ca zestre, apoi se simte înșelat și începe s-o bată pe Ana, femeia fiind alungată, pe rând, din casa soțului și din cea a tatălui. Sinuciderea Anei nu-i trezește lui Ion regrete pentru că în Ana, iar apoi în Petrișor, fiul lor, nu vede decât garanția proprietății asupra pământurilor. Nici moartea copilului nu-l oprește să o caute pe Florica, măritată între timp cu George. Astfel că, deznodământul este previzibil, George îl omoară pe acesta cu sapa, fiind la rândul lui arestat, iar averea revine bisericii.

În celălalt plan, rivalitatea dintre preot și învățător pentru autoritate în sat este defavorabilă celui din urmă. El are familie - soție, un băiat (Titi) și două fete de măritat, dar fără zestre (Laura și Ghighi).

Preotul Belciug este un caracter tare. Rămas văduv de tânăr, se dedică total comunității. Visul său de a construi o biserică în sat este urmărit cu tenacitate, iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfințire a noii biserici.

Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradițional, unde averea condiționează respectul comunității. Drama lui Ion este drama țăranului sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu este dublat de conflictul interior între „glasul pământului" și „glasul iubirii". Cele două chemări lăuntrice nu îl pun într-o situație-limită pentru că se manifestă succesiv, nu simultan.

Conflictele secundare au loc între Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ sau între Ion și George Bulbuc, pentru Ana.

Titlul este dat de numele personajului principal (eponim), care devine exponent al țărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat însă de modul prin care îl obține. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria „sărăntocului" cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu și Ion Pop al Glanetașului dobândiseră averea în același fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă la Florica, devenită între timp soția lui George.

Personajele realiste sunt tipice pentru o categorie socială, fiind condiționate de mediul în care trăiesc.

Ion este personajul principal și eponim, realizat prin tehnica basoreliefului și a contrapunctului. La început romanului i se face un portret favorabil, care motivează acțiunile sale prin nevoia de a-și depăși condiția, însă în goana sa pătimașă după avere, el se dezumanizează treptat, iar moartea sa este expresia intenției moralizatoare a autorului. Cele două femei, conturate antitetic, Ana și Florica, reprezintă cele două patimi ale personajului principal: pământul și iubirea.

Mijloacele de caracterizare indirectă dezvăluie trăsăturile personajelor consemnându-le faptele, gesturile, prezentând relațiile dintre ele.

Naratorul omniscient și omniprezent realizează și caracterizarea lor directă prin portret sau biografie.

Stilul narativ este neutru, impersonal, stilul cenușiu fiind specific prozei realiste obiective. Autorul respectă autenticitatea limbajului regional.

Considerat de Eugen Lovinescu „cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române", „Ion" înfățișează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă.
În opinia mea, tema romanului „Ion" de Liviu Rebreanu prezintă dorința de nestăpânit a protagonistului pentru pământ și avere. Pasiunea și excesul lui Ion fac din el o victimă tragică, cu un destin previzibil.