Bacalaureat - Limba Română

Enigma Otiliei

Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare la sfârșitul perioadei interbelice și este al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu. Teoreticianul romanului românesc optează pentru romanul obiectiv și metoda balzaciană (realismul clasic), dar depășește acest program estetic, apelând la elemente de modernitate.  
      
Opera literară „Enigma Otiliei” este un roman deoarece are o acțiune amplă, desfășurată pe mai multe planuri, cu un conflict complex, la care participă numeroase personaje.  
      
Este un roman realist de tip balzacian deoarece apar tema familiei și motivul moștenirii și al paternității, pentru că structura este închisă, iar relatarea întâmplărilor este făcută la persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient, omniprezent și obiectiv; este utilizată tehnica detaliului semnificativ (descrierea amănunțită a străzii Antim, a caselor aflate pe stradă și a locuinței lui Costache Giurgiuveanu), iar personajele sunt prezentate în relație cu mediul din care provin, fiind tipice pentru o anumită categorie socială (Stănică Rațiu - arivistul și avocatul demagog, Felix - intelectualul ambițios, Pascalopol - aristocratul rafinat). Cu toate acestea, romanul depășește modelul realismului clasic, prin spiritul critic și polemic, prin elemente ce țin de modernitate, precum ambiguitatea personajelor. Astfel, moș Costache nu este un avar dezumanizat, ci are o iubire paternă sinceră față de Otilia. Pascalopol o iubește pe Otilia, patern și viril, în același timp.  
      
Portretul Otiliei este realizat prin tehnici moderne: comportamentismul și reflectarea poliedrică (pluriperspectivismul). Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată mai ales prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaște gândurile din perspectiva unică a naratorului. Această tehnică este dublată, pe același spațiu narativ, de reflectarea personalității Otiliei în conștiința celorlalte personaje, ceea ce îi alcătuiește un portret complex și contradictoriu: „fe-fetița” cuminte și iubitoare pentru moș Costache, fata exuberantă, „admirabilă, superioară” pentru Felix, femeia capricioasă, „cu un temperament de artistă” pentru Pascalopol, „o dezmățată și o stricată” pentru Aglae, „o fată deșteaptă”, cu spirit practic, pentru Stănică, o rivală în căsătorie pentru Aurica.  
      
Un alt aspect modern, naturalismul, constă în interesul pentru procesele psihice deviante, alienarea și sensibilitatea, motivate prin ereditate și mediu. Titi, fiul retardat care se îndreaptă spre demență, este o copie a tatălui său, Simion Tulea. Aurica, fata bătrână, invidioasă și rea, este o copie degradată a mamei.  
      
Prin temă, romanul este balzacian și citadin. Caracterul citadin ține de modernismul lovinescian. Frescă a burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată sub aspect social și economic (istoria moștenirii lui Costache Giurgiuveanu), imaginea societății constituie fundalul pe care se proiectează formarea/maturizarea tânărului Felix Sima, care, înainte de a-și face o carieră, trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie.  
      
O secvență semnificativă pentru tema romanului este aceea a sosirii lui Felix Sima în casa unchiului său, Costache Giurgiuveanu. Pătruns în locuință, Felix asistă la o scenă de familie: jocul de table. Observația Aglaei Tulea, sora lui moș Costache, potrivit căreia bătrânul face „azil de orfani” îi vizează în mod direct pe Felix și pe Otilia, Aglae percepându-i pe tineri ca pe niște rivali la moștenirea fratelui ei.  
      
Un alt episod prin care este iustrată tema balzaciană a moștenirii este acela în care moș Costache face un atac de apoplexie și întreaga familie Tulea, în frunte cu Aglae, îi ocupă militărește casa, temându-se că Felix sau Otilia și-ar putea însuși banii pe care bătrânul refuza să-i depună la bancă.  
      
Titlul inițial, „Părinții Otiliei”, reflectă ideea balzaciană a paternității, deoarece fiecare dintre personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca niște „părinți”. Autorul schimbă titlul din motive editoriale și deplasează accentul de la motivul realist al paternității la misterul protagonistei.  
      
Întâmplările din roman sunt relatate la persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient și omniprezent. Naratorul se ascunde în spatele diverselor măști (de exemplu, personajul-reflector Felix Sima, prin intermediul căruia sunt prezentate alte personaje), fapt dovedit și de limbajul uniformizat.  
      
Romanul, alcătuit din 20 de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui Stănică. Un plan urmărește lupta dusă de clanul Tulea pentru obținerea moștenirii lui Costache Giurgiuveanu și înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la București pentru a studia Medicina, locuiește în casa tutorelui său, avarul Costache Giurgiuveanu și trăiește iubirea adolescentină pentru Otilia.  
      
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal („într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) și spațial (strada Antim din București, casa lui moș Costache), prezintă principalele personaje, sugerează conflictul și trasează principalele planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului și este urmat de un epilog.  
      
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii și a casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/străinul din familia Giurgiuveanu, în momente diferite ale existenței sale (în adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, „după război”). Simetria este susținută și de răspunsul dat de moș Costache la venirea lui Felix, reluat în finalul romanului: „Aici nu stă nimeni”.  
      
Istoria moștenirii include un dublu conflict succesoral: este vorba pe de o parte, de ostilitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia, și pe de altă parte, de interesul lui Stănică pentru averea bătrânului, care duce la dezbinarea familiei Tulea. Conflictul erotic privește rivalitatea dintre adolescentul Felix și maturul Pascalopol pentru iubirea Otiliei.  
      
În conflictul pentru moștenire se află două familii înrudite. Membrii acestora aparțin unor tipologii umane care conturează universul social. În casa lui Costache Giurgiuveanu, proprietarul averii, trăiește Otilia Mărculescu, fiica celei de-a doua soții decedate a acestuia. Aici ajunge orfanul Felix Sima, venit la turorele său din București pentru a studia Medicina. Moșierul Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului vine în casă din dorința de a avea o familie și din afecțiune pentru Otilia, pe care o cunoaște de mică.  
      
În casa vecină trăiește o a doua familie, înrudită cu prima, care aspiră la moștenirea averii bătrânului. „Clanul” Tulea este condus de sora lui Costache, Aglae. Din familie fac parte soțul acesteia, Simion Tulea și cei trei copii ai lor, Olimpia, Aurica și Titi. Acestei familii i se adaugă Stănică Rațiu, soțul Olimpiei, dornic să obțină moștenirea.  
      
Expozițiunea este realizată în metoda realist-balzaciană: situarea exactă a acțiunii în timp și spațiu, veridicitatea susținută prin detaliile topografice (descrierea străzii), finețea observației și notarea detaliului semnificativ. Strada și casa lui moș Costache sugerează, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretenția de confort și bun gust a unor locatari bogați și realitate: inculți (amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), zgârciți (case cu ornamente din materiale ieftine), snobi (imitarea arhitecturii clasice), delăsători (impresia de paragină). Arhitectura sugerează  imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu și fondul cultural.  
      
Odată intrat în casă, Felix îi cunoaște pe unchiul său (un omuleț straniu care se teme de străini) și pe verișoara Otilia, apoi asistă la o scenă de familie: jocul de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor prezente în odaia înaltă în care este introdus. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare și fiziologice care sugerează, în manieră clasică, anumite trăsături de caracter și sunt prezentate, în mod direct, starea civilă, statutul în familie, elementele de biografie. Toate aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul, prefigurând cele două planuri narative și conflictul principal.  
      
Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: pe de o parte, este prezentată istoria moștenirii lui Costache Giurgiuveanu, iar pe de altă parte, romanul are în centru destinul tânărului Felix Sima, maturizarea lui (ceea ce-i conferă cărții caracterul de bildungsroman).  
      
Lupta pentru moștenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Moș Costache, proprietar de imobile, restaurante și acțiuni, nutrește iluzia longevității și nu pune în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. Clanul Tulea urmărește să moștenească averea lui, plan periclitat ipotetic de adopția Otiliei. Deși are o afecțiune sinceră pentru fată, bătrânul amână adopția ei, de dragul banilor și pentru că se teme de Aglae. El încearcă totuși să pună în aplicare niște planuri pentru a o proteja pe Otilia, intenționând să-i construiască o casă cu materiale provenite de la demolări. Proiectele lui moș Costache nu se realizează, deoarece, din cauza efortului depus la transportarea materialelor, bătrânul este lovit de o criză de apoplexie. Chiar dacă pentru familia Tulea boala lui moș Costache reprezintă un prilej de a-i ocupa militărește casa, în așteptarea morții bătrânului și a obținerii moștenirii, îngrijirile lui Felix, ale Otiliei și ale lui Pascalopol determină însănătoșirea bătrânului avar. Moartea lui moș Costache este provocată, în cele din urmă, de Stănică Rațiu, ginerele Aglaei, care urmărește să parvină și îi fură avarului banii de sub saltea. În deznodământ, Olimpia e părăsită de Stănică, Aurica nu-și poate face o situație, iar Felix o pierde pe Otilia.  
      
Planul formării tânărului Felix, student la Medicină, urmărește experiențele trăite de acesta în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindcă primează dorința de a-și face o carieră. Otilia îl iubește pe Felix, dar după moartea lui moș Costache îl părăsește, considerând că reprezintă o piedică în calea realizării lui profesionale. Ea se căsătorește cu Pascalopol, bărbat matur, care îi poate oferi înțelegere și protecție. În epilog, aflăm că, generos, Pascalopol, i-a redat Otiliei libertatea de a-și trăi tinerețea, ea devenind soția unui conte exotic și căzând în „platitudine”. Otilia rămâne pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o „enigmă”.  
      
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii mediului și fizionomiei, din care se pot deduce trăsăturile de caracter. Portretul balzacian pornește de la caracterele clasice (avarul, gelosul, ambițiosul, cocheta), cărora realismul le conferă dimensiune socială și psihologică, adăugând un alt tip uman, arivistul. Tendința de generalizare conduce la realizarea unei tipologii clasice: moș Costache - avarul, Aglae - „baba absolută fără cusur în rău”, Aurica - fata bătrână, Simion - dementul senil, Titi - debilul mintal, Stănică Rațiu - arivistul, Otilia - cocheta, Felix - ambițiosul, Pascalopol - aristocratul rafinat.    
      
Roman al unei familii și istorie a unei moșteniri, „Enigma Otiliei” de George Călinescu se încadrează în categoria prozei realist-balzaciene, deși criticul Nicolae Manolescu consideră că este de un „balzacianism fără Balzac”.