Bacalaureat - Limba Română

Testament

Poezia „Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică. Poezia este așezată în fruntea primului volum aghezian „Cuvinte potrivite”, apărut în 1927 și are rol de program literar realizat cu mijloace artistice.
   
Revendicat de clasici și moderni deopotrivă, Arghezi este un înnoitor al limbajului poetic prin încălcarea convențiilor și a regulilor. Particularități ale modernismului în poezia lui sunt: estetica urâtului – „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”, limbajul șocant cu neașteptate asocieri lexicale și semantice (termeni argotici, religioși, arhaisme, neologisme, expresii populare) și înnoirile prozodice. Ține de tradiționalism ideea legăturii dintre generații și opțiunea pentru tematica socială.
      
„Testament” este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii și despre rolul artistului în societate. Este o artă poetică modernă pentru că în cadrul ei apare o problematică specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspirație și tematica poetică.
      
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca moștenire unui fiu spiritual - posterității.
      
Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi este lăsată  drept unică moștenire „cartea”, adică opera literară. Cele două ipoteze lirice sunt desemnate de pronumele „eu” (tatăl spiritual, poetul) și „tu” (fiul, cititorul, urmașii), iar la finalul poeziei, de metonimiile „robul” - „Domnul”. Lirismul subiectiv se justifică prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și, la nivelul expresiei, prin mărcile eului liric: pronume și verbe la persoana I singular: „eu am ivit”, „am preschimbat”, adjectivul posesiv: „cartea mea”, care se referă la eul liric, dar și pronume și verbe de persoana a II-a singular: „te”, „tine”, „urci” sau substantivul în cazul vocativ: „fiule”, care desemnează interlocutorul imaginar.
      
Arta poetică „Testament” ilustează viziunea lui Arghezi asupra lumii, atitudinea sa de poet responsabil în fața urmașilor cititori. Este un poet angajat social, care își transfigurează în artă suferințele apelând la estetica urâtului: „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Creatorul se proiectează în ipostaza poetului meșteșugar, un „șlefuitor de cuvinte”: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite”.
      
Titlul poeziei are două sensuri, unul denotativ și altul conotativ. În sens denotativ, cuvântul titlu desemnează un act juridic prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, cu privire la transmiterea averii sale. În sens conotativ, creația argheziană „cartea”, este o moștenire spirituală lăsată de poet urmașilor.
      
Organizarea ideilor poetice se face în jurul motivului central, metafora „carte”, cu sensul de bun spiritual care asigură legătura dintre generații și oferă urmașilor o identitate, fiind „hrisovul vostru cel dintâi”. Ca element de recurență, cuvântul „carte” are o bogată serie sinonimică: „testament”, „hrisov”, „cuvinte potrivite”, „slova de foc” și „slova făurită”.
      
Textul poetic este structurat în cinci strofe cu un numar inegal de versuri, grupate în trei secvențe poetice.
      
Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte / Decât …”, evidențiază sensul titlului, ideea moștenirii spirituale, „un nume adunat pe-o carte”.
      
În prima strofă, secvența „râpi și gropi adânci / Suite de bătrânii mei pe brânci” sugerează drumul dificil al cunoașterii și al acumulărilor străbătut de înaintași. În versul „Cartea mea-i, fiule, o treaptă”, formula de adresare „fiule” desemnează un potențial cititor, poetul identificându-se, în mod simbolic, cu un tată. Cartea este o treaptă în desăvârșirea cunoașterii.
      
În strofa a doua, „cartea”, creația elaborată cu trudă de poet, este numită metaforic „hrisovul vostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a urmașilor.
      
Ideea centrală din cea de-a treia strofă este paralelismul și suprapunerea cu lumea obiectuală. Astfel, „sapa”, unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine „condei”, unealtă de scris, iar „brazda” devine calimară, munca poetului fiind diferită ca material întrebuințat de a înaintașilor lui țărani. Poetul devine un meșteșugar de cuvinte care transformă „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” în „cuvinte potrivite”, metaforă ce desemnează poezia ca meșteșug. În viziunea lui Arghezi, prin artă, cuvintele se metamorfează pastrându-și forța expresivă, idee exprimată prin oximoronul din versurile: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere / Lăsând întreagă dulcea lui putere”.
      
Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, devine îndreptar moral și dobândește veșnicie: „Am luat cenușa morților din vatră / Și am făcut-o Dumnezeu de piatră”.
      
În strofa a patra apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea, revolta socială, sunt concentrate în poezie, simbolizată prin metafora „vioară”: „Durerea noastră surdă și amară / O grămădii pe o singură vioară”. Poetul filtrează prin sufletul său suferințele poporului și le transpune artistic în poezia de revoltă socială, cu valoare justițiară.
      
La fel ca poetul francez Charles Baudelaire în volumul „Florile răului”, Arghezi consideră că orice aspect al realității, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic: „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.
      
Ultima strofă evidențiază faptul că muza, „domnița” pierde în favoarea meșteșugului poetic: „Întinsă leneșă pe canapea / Domnița suferă în cartea mea”. Poezia este atât rezultatul inspirației, al harului divin, sugerat de metafora „slova de foc” cât și rezultatul meșteșugului, al trudei poetice, dedus din metafora „slova faruită”: „Slova de foc și slova faruită / împărechiate-n carte se mărită / Ca fierul cald îmbrățișat în clește”. Condiția poetului este redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o citește”; artistul este un „rob”, un truditor al condeiului, iar de munca lui se bucură fără efort cititorul - „Domnul”.
      
Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic, Tudor Arghezi fiind renumit pentru înnoirile lexicale, uneori șocante. 
      
Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o concepție nouă, modernă, privind poezia și misiunea poetului. Apare comparația inedită: „Împărechiate-n carte se mărită / Ca fierul cald îmbrățișat în clește”, epitetul rar „seara răzvrătită”, „durerea … surdă și amară” și oximoronul: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere”.
      
Prozodia, îmbinând tradiție și modernitate, este inedită: poezia cuprinde strofe inegale ca număr de versuri, cu metrica de 9-11 silabe si ritm variabil în funcție de intensitatea sentimentelor și ideile exprimate. Rima ține de vechile convenții, fiind împerecheată.
      
Poezia „Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză pentru orientările poeziei interbelice, tradiționalism și modernism. Pornind de la aspectele liricii tradiționale, oferă alternative poetice moderne într-o operă poetică originală.