Bacalaureat - Limba Română

Riga Crypto și lapona Enigel

Publicată în 1924, integrată apoi în volumul „Joc secund” (1930), balada „Riga Crypto și lapona Enigel” face parte din a doua etapă a creației lui Ion Barbu, baladic-orientală, etapă care indică orientarea poetului spre concretul lumii.
      
Integrată în ciclul „Uvedenrode” și subintitulată „baladă”, „Riga Crypto și lapona Enigel” pare o stranie poveste de dragoste, cu un început de cântec bătrânesc de nuntă, dar care se realizează în viziunea modernă, ca un amplu poem al cunoașterii și ca un poem alegoric, al unei povești de iubire din lumea vegetală. Autorul păstrează din specia tradițională schema epică și personajele antagonice, însă evenimentele narate sunt de natură fantastică (iubirea dintre rigă și laponă, fiecare aparținând unor lumi incompatibile) și alegorică. Structura narativă implică interferența genurilor. Astfel, scenariul epic este dublat de caracterul dramatic și de lirismul măștilor, personajele având semnificație simbolică.
      
Elementele moderniste care se regăsesc în poezie sunt: raportarea polemică față de limbajul poetic și de tehnicile înaintașilor, cultivarea ambiguității și a echivocului, specifice limbajului poetic modern, promovarea poeziei ca act de cunoaștere, intelectualizarea emoției și folosirea unor motive în contexte inedite. Pe lângă acestea, se regăsesc și metaforele surprinzătoare, cuvinte cu sonorități neobișnuite și înnoirile prozodice.
      
Tema principală a poeziei o reprezintă iubirea ca modalitate de cunoaștere a lumii, alături de tema naturii. Universul poetic este construit cu ajutorul motivelor literare, cum ar fi cel al fântânii, al trecerii timpului, al somnului, ce ajută la dezvăluirea existenței celor două tipuri umane: de geniu, care aspiră spre absolut și care dorește depășirea condiției proprii, și de rând, care continuă viața alături de cei din mediul său. Trei mituri fundamentale de origine greacă sunt valorificate în poem: al soarelui (simbol al absolutului), al nunții și al oglinzii.
      
Viziunea despre lume a poetului se reflectă în universul poetic original care exprimă, într-un limbaj ambiguu, o lume de esențe contemplate de spirit. Ion Barbu ilustrează conceptul modern de poezie pură: o lirică esențializată, a ideilor, pentru care este nevoie de un cititor inițiat. Poetul dă impresia că se joacă încă de la început, mergând pe firul unei povești eterne, în tiparele căreia își așează și el neobișnuiții eroi. Dar jocul are o seriozitate care depășește anecdoticul și devine pură aventură a spiritului. Treptat, „balada” se reconfigurează, povestea este resimțită ca exprimare simbolică a unei aspirații umane, iubirea fiind la Ion Barbu, o cale de acces spre înțelegerea sensului mai adânc al lumii.
      
„Riga Crypto și lapona Enigel” este, de fapt, o poezie de cunoaștere, pe deplin caracteristică lui Ion Barbu, care vede, dincolo de lucruri, Ideea.
      
Titlul este alcătuit din numele celor două ființe din lumi opuse: riga (rege) Crypto (ascuns, dar și care sugerează, în egală măsură, apartenența sa la familia ciupercilor, denumite științific „criptogame”) și lapona (locuitoare a țării ghețurilor) Enigel (nume cu rezonanță nordică, „angel” însemnând înger). Acest titlu indică o temă a dragostei imposibile, interzise, deoarece un personaj face parte din lumea izolată, retrasă a pădurilor, este un rege al ciupercilor, celălalt, o ființă care aspiră să își depășească limitele, părăsind lumea rece și îndreptându-se spre lumină, spre soare. De asemenea, prin titlu se sugerează marile povești de dragoste din literatura universală, cum ar fi „Romeo și Julieta” sau „Tristan și Isolda”. La Ion Barbu însă, membrii cuplului sunt antagonici, făcând parte din regnuri diferite. Aceștia sunt personaje romantice cu calități excepționale, dar negative, în raport cu normele comune: Crypto este „sterp” și „nărăvaș / că nu voia să înflorească”, iar Enigel este „prea-cuminte”.
      
Compozițional, poezia este alcătuită din două părți, fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: una consumată, împlinită, cadru al celeilalte nunți, povestită, modificată în final prin căsătoria lui Crypto cu măsălarița. Tehnica folosită este aceea a povestirii în ramă.
      
Rama, sugerată în prima parte a poemului, conturează mai degrabă o atmosferă decât un cadru fizic, accentul căzând pe reliefarea unei stări de spirit.
      
Incipitul conturează în puține imagini atmosfera de la finalul unei nunți trăite. Primele patru strofe constituie rama viitoarei povești și reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntașul fruntaș”. Menestrelul e „îmbiat” să zică „încetinel” „un cântec larg” despre nunta ratată dintre doi parteneri inegali, Enigel și riga Crypto. Portretul menestrelului este fixat prin trei epitete: „trist”, „mai aburit ca vinul vechi”, „mult îndărătnic”, iar invocația este repetată de trei ori, ceea ce determină intrarea în starea de grație necesară zicerii acelui „cântec”.
      
Partea a doua prezintă povestea de iubire neîmplinită dintre Enigel și riga Crypto. Cântecul menestrelului e construit după canoanele baladei, formula introductivă având rezonanțe de basm: „Des cercetat de pădureți / În pat de râu șin humă unsă, / Împărățea peste bureți / Crai Crypto, inimă ascunsă, / La vecinic tron, de rouă parcă!”. Verbul la imperfect „împărățea” sugerează continuitatea, timpul nedeterminat, etern.
      
Portretele membrilor cuplului și locurile lor natale sunt prezentate în antiteză. Riga Crypto, „inimă ascunsă”, este stăpânul unei lumi vegetale. Condiția lui e tragică însă, aspirațiile nefiindu-i înțelese, iar dragostea pentru Enigel, „laponă mică, liniștită”, îi este fatală. Singura lor asemănare este statutul superior în interiorul propriei lumi: el este rigă al plantelor inferioare, iar păstorița care își conduce turmele de reni este o stăpână a regnului animal, întruchipând o lume superioară, apărând în ipostaza de ființă rațională, omul - „fiară bătrână”.
      
În același mod antitetic, riga este bârfit de supuși, pentru că e „sterp”, „nărăvaș” și „nu înflorește”, în timp ce, ea își recunoaște statutul de ființă solară: „Că dacă-n iarnă sunt făcută (...) Mă-nchin la soarele-nțelept”.
      
Imaginarul poetic este reprezentat de spațiul definitoriu al existenței celor două personaje. Pentru Crypto, este umezeala perpetuă și impură: „În pat de râu și humă unsă”, în timp ce lapona vine „din țări de gheață urgisită”, spațiu rece, ceea ce explică aspirația ei spre soare și lumină, dar și mișcarea de transhumanță care ocazionează popasul în ținutul rigăi.
      
Povestea propriu-zisă este fantastică și se desfășoară în visul fetei, la fel ca în „Luceafărul” eminescian, doar că rolurile sunt inversate: ființa superioară e feminină, cea inferioară – masculină. Riga este cel care rostește de trei ori descântecul de dragoste și, de tot atâtea ori, lapona îl respinge. Dialogul deschide spectacolul dramatic al unei nunți eșuate. Formulele de adresare, repetiția „Enigel, Enigel” și epitetul „rigă blând”, sugerează familiaritate, afecțiune caldă.
      
Mai întâi craiul Crypto o îmbie pe fată, oferindu-i lumea peste care domnește, iar refuzul laponei îl pune într-o situație dramatică. Cu toate acestea, opțiunea lui este fermă, mergând până la sacrificiu: „Enigel, Enigel, / Scade noaptea, ies lumine / Dacă pleci să culegi, / Începi, rogu-te, cu mine”. Refuzat a doua oară, mai face o tentativă disperată de a o convinge pe laponă, vorbindu-i de valorile supreme ale lumii lui: „somnul fraged” și „uitarea”, care lecuiesc ființa de zbuciumul solar al căutării, de eternul drum al regăsirii.
      
Tentația este copleșitoare și Enigel și-o reprimă cu greutate, fiind pusă si ea într-o situație dilematică: „-Rigă Crypto, rigă Crypto, / Ca o lamă de blestem / Vorba-n inimă-ai înfipt-o / Eu de umbră mult mă tem”. Explicația pe care o dă este mai degrabă pentru sine, decât pentru Crypto; prin ea își deslușește mai bine natura și responsabilitatea față de propriul ei destin.
      
Finalul este trist, reprezentând o subtilă așezare în legendă a destinului plantelor otrăvitoare, doborâte de o aspirație mult prea mare față de mărginita lor putere. Riga Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, obligat să rămână alături de făpturi asemenea lui, „Laurul-Balaurul” și „măsălarița-mireasă”. Încercarea ființei inferioare de a-și depăși limitele este pedepsită cu nebunia.
      
Relațiile de simetrie sunt reprezentate de cele trei chemări-descântec ale rigăi și de cele trei refuzuri ale fetei. Relațiile de opoziție sunt evidențiate, în primul rând, la nivelul celor doi protagoniști, dar și referitor la caracteristicile lor. Opoziția „copt” - „necopt”, reluată în al treilea refuz, prin antiteza „soare” - „umbră”, pune în evidență incompatibilitatea celor doi. Soarele este simbolul existenței spirituale, al împlinirii umane, în antiteză cu „umbra”, simbol al existenței instinctual, vegetative.
      
Stilistic, sugestia modernă a textului liric este susținută de inversiuni sintactice - „mult-îndărătnic”, „zice-l-aș”, de vocative - „nuntaș fruntaș”, „Rigă spân” și epitete metaforice - „menestrel trist”, „inimă ascunsă”, ca principale modalități de reliefare a personajelor în ipostaza de măști lirice. Elementele-simbol, exprimate într-un limbaj oral, familiar, narativ, conferă poemului modernitate, caracter alegoric și filosofic, trimițând la filonul folcloric prin utilizarea unor cuvinte populare: „bârfeau”, „iacă”, „poposi”.
      
Prozodia, la început, este tradițională: catrene cu rimă încrucișată și cu măsură de 8-9 silabe. Pe parcursul textului, este schimbată cu o prozodie modernă: versuri cu măsură variabilă, de la 5 la 9 silabe, rimă savantă - o îmbinare de rimă încrucișată, îmbrățișată și monorimă, și strofe inegale, având între patru și șapte versuri.
      
Poemul „Riga Crypto și lapona Enigel” impune o viziune modernă care răstoarnă clișeele mentalității tradiționale, astfel încât axa uman-feminin-comun devine superioară axei nonuman-masculin-regal.