Bacalaureat - Limba Română

Relația dintre două personaje: Zare și Gelu Popescu

Romanul lui Mircea Nedelciu, „Zmeura de câmpie”, publicat în 1984, este reprezentativ pentru proza  Generației 80, fiind unul dintre primele noastre romane postmoderne.
      
Căutarea identității este tema care unește destinele personajelor Zare Popescu, Radu A. Grințu și Gelu Popescu, copii pierduți de părinți în epoca tulbure de după război, crescuți în orfelinat, într-o lume în care s-au amestecat nu numai registrele stării civile, ci și valorile morale.
      
Zare Popescu este pasionat de etimologii (face o arheologie a sensurilor) și de istorie pe care o judecă în funcție de numele obiectelor.
      
Radu A. Grințu, camaradul și prietenul său, absolvent al Facultății de Litere, dar cu diverse ocupații (pedagog, ghid O.N.T) înainte de a profesa într-un sat de câmpie, și-a dorit să devină regizor de film. 
      
Gelu Popescu, mezinul, este colegul mai mic al lui Zare de la Casa de copii din Sinaia și elev la Liceul de Mecanică Fină, unde Grințu este pedagog. El nu se refugiază în imaginație precum ceilalți doi, ci pornește pe cont propriu „o anchetă genealogică”.
      
Zare Popescu și Radu A. Grințu se cunosc întâmplător în armată, în 1973. Aflați la trageri, Zare Popescu îi povestește camaradului său prima sa amintire dintr-o copilărie îndepărtată. 
      
Gelu Popescu cercetează adevărul pe teren, în satul Burlești. El află că cei trei tineri nu sunt rude de sânge, iar între părinții lui Zare și Grințu au existat legături marcate de dușmănie. Cei doi copii au trăit un timp în casa învățătorului Popescu; vocea plângăcioasă din prima amintire a lui Zare aparținea lui Grințu, care se credea fratele mai mare.
      
Zare Popescu refuză să-și caute tatăl însă decide că îl vrea de frate pe Gelu Popescu, deși acesta își pune chiar numele sub semnul întrebării: „poate că nici nu mă cheamă Popescu”.  
      
Romanul de dragoste, cu note de senzațional și melodramă, al învățătoarei Ana cu „frații” Popescu, rămâne neîncheiat. Ea îl iubește pe Zare, căruia îi trimite scrisori și îi declară dragostea, dar el nu-i răspunde, deși o iubește. Atunci ea îl întâlnește întâmplător pe Gelu Popescu de la care află de rudenie după ce fac dragoste. Ana rămâne însărcinată cu Gelu, dar nu-i spune și refuză să-l mai vadă, retrăgându-se la Burlești, unde era învățătoare. 
      
Întâmplarea pare a juca rolul naratorului omniscient, iar coincidența ia locul cauzalității din romanul realist. Personajele se cunosc doi câte doi, fără ca al treilea să știe de relația celorlalți. Ei se cunosc toți, dar nu știu unii de alții și nici nu se întâlnesc în același timp, de unde sentimentul de căutare și rătăcire absurdă într-o lume neînțeleasă și ostilă.
      
Titlul romanului „Zmeura de câmpie” este reluat ca titlu al capitolului F., iar la I., este tradus în limba latină. Cu imaginea tufei de zmeură se deschide romanul, ca primă amintire din viața lui Zare Popescu, iar pe parcurs zmeura apare ca laitmotiv. Zmeura din grădina fostului învățător simbolizează copilăria pierdută, „imaginea cu care începe lumea”. Ea declanșează reamintirea, ceea ce contrazice subtitlul romanului, „roman împotriva memoriei”.
      
Perspectiva narativă în romanul postmodern este fragmentată: se remarcă pluralismul vocilor narative, combinarea diferitelor perspective narative (narațiune la persoana I, a II-a, a III-a, viziunea „dindărăt”, „împreună cu”, „din afară”). Narațiunea la persoana a III-a leagă diferitele povestiri la persoana I, considerate „documente cât de cât autentice” oferite de diferiți naratori, martori ai trecutului. Relatarea investigațiilor lui Gelu Popescu este realizată la persoana a II-a. Omnisciența narativă este înlocuită cu competența narativă a lectorului.
      
Conflictul dintre individ și istorie și ruptura între generații au drept consecință renunțarea la realitatea exterioară (cum face Zare, care nu vrea să-și caute tatăl) și explorarea subiectivismului (Grințu substituie realitatea prin imaginarea unui scenariu cinematografic) sau a fragmentarismului (intenția lui Gelu în legătură cu „rezultatele” anchetei de teren).
      
Proza lui Mircea Nedelciu aparține unui postmodernism metaficțional „postmodernism preponderent ludic, autoironic și parodic, caracterizat prin discontinuitate epică, ... parodiere a convențiilor literare și provocare directă a cititorului” (Carmen Mușat).