Bacalaureat - Limba Română

Caracterizare: Ion

„Ion”, primul roman publicat de Liviu Rebreanu (în 1920), este un roman realist, de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice.
      
Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământ și consecințele actelor sale, analizate în contextul socio-economic al satului românesc din Ardeal, de la începutul secolului al XX-lea. Problematica pământului se împletește cu tema iubirii și cu tema destinului.
      
Acțiunea romanului se desfășoară pe mai multe planuri narative, având personaje numeroase. Specia literară privilegiază personajul a cărui evoluție constituie obiectul romanului. De aceea, el este construit dintr-un ansamblu de trăsături redate prin mijloace de caracterizare directe (portret, stare civilă, statut social) și indirecte (fapte, gesturi, atitudini, limbaj și raportul cu alte personaje).
      
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul omniscient își lasă personajele să-și dezvăluie trăsăturile în momentele de încordare, consemnându-le atitudinile.
      
Titlul este dat de numele personajului principal, care, prin dragostea lui pentru pământ, devine exponent al țărănimii, individualizându-se însă prin modul în care îl obține: o face pe Ana de rușine în sat, iar apoi o vrea pe nevasta lui George.
      
Titlurile celor două părți ale romanului evidențiază simetria compoziției și, totodată, denumesc cele două patimi ale personajului principal: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”. Conflictul interior generat de cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situație-limită, pentru că forța lor se manifestă succesiv, nu simultan. Acest conflict se reflectă, pe plan exterior, în confruntările cu Vasile Baciu și cu George Bulbuc.
      
Romanul este alcătuit din 13 capitole cu titluri sugestive, discursul narativ având un „Început” și un „Sfârșit”, la fel ca destinul protagonistului.
      
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viața țărănimii și a intelectualității sătești, iar prin tehnica contrapunctului, o anumită temă, moment esențial sau conflict sunt înfățișate în cele două planuri (nunta țărănească a Anei cu Ion corespunde în planul intelectualității nunții Laurei cu George Pintea).
      
Ion al Glanetașului este un erou puternic individualizat, dar, totodată, tipic pentru categoria țăranilor săraci, după cum observă George Călinescu: „Toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”.
      
Ion este personajul principal, eponim și „rotund”. Realizat prin tehnica basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict, care îi pun în lumină trăsăturile. Tipologia personajului se reliefează prin tehnica contrapunctului: imaginea lui Ion cel sărac, dar frumos și puternic este pusă în paralel cu imaginea lui George Bulbuc, flăcăul bogat, dar mare și greoi; Ion o iubește pe Florica, dar o ia de soție pe Ana, în timp ce, George o vrea pe Ana, dar o ia pe Florica.
      
Mai multe tipologii realiste se regăsesc în construcția protagonistului. Din punct de vedere al statutului social, el este tipul țăranului sărac, a cărui patimă pentru pământ izvorăște din convingerea că averea îi asigură demnitate și respectul comunității. Din punct de vedere moral, Ion este tipul arivistului fără scrupule, care folosește femeia ca mijloc de parvenire. Psihologic, este ambițiosul dezumanizat de lăcomie. 
      
Ion este un personaj complex cu însușiri contradictorii: viclenie și naivitate, gingășie și brutalitate. La începutul romanului i se face un portret favorabil, acțiunile sale fiind motivate de nevoia de a-și depăși condiția. Însă, în goana pătimașă după avere, el se dezumanizează treptat.
      
Principala sa trăsătură, dragostea pentru pământ și pentru muncă, este motivată prin aparența la tipologia socială a țăranului sărac. 
      
Deși sărac, este „iute și harnic, ca mă-sa” și iubește munca: „Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare” și pământul: „pământul îi era drag ca ochii din cap”. De aceea, lipsa pământului îi pare o umilință, iar dorința pătimașă de a-l avea este oarecum motivată: „Toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ mult, mult ...” (caracterizare directă făcută de către narator).
      
Lăcomia de pământ este sintetizată în vorbele copilului de odinioară, incluse în biografia realizată de naratorul omniscient, obiectiv: „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil (…) trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci i-a fost mai drag ca o mamă”.
      
Iubirea pătimașă pentru pământ și hotărârea de a-l obține cresc în sufletul tânărului sărac și ambițios, care găsește calea de a se îmbogăți prin căsătoria cu o fată bogată. Cum Vasile Baciu nu i-ar fi dat fata de bunăvoie, Ion decide să o seducă pe Ana: „Las’ că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe ...” (autocaracterizare). Lăcomia se manifestă pentru prima dată atunci când intră cu plugul pe locul lui Simion Lungu, pentru că acesta fusese înainte al Glanetașilor: „Inima îi tremura de bucurie că și-a mărit averea”. Secvența  marchează momentul dezumanizării lui Ion.
      
Ion este viclean cu Ana. Deși nu o iubește, o joacă la horă, o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria nu reprezintă decât mijlocul de a obține averea de la Baciu. După ce obține pământul, toată încordarea și ambiția se domolesc. Brutalitatea față de Ana este înlocuită de indiferență. Sinuciderea ei nu-l turbură și nici moartea copilului. Viața lor nu reprezintă decât o garanție a proprietății asupra pământurilor lui Vasile Baciu.
      
După ce intră în posesia pământurilor, Ion se simte în sfârșit așezat în ierarhia cuvenită și primele schimbări vizibile sunt mersul lui, mai lent și mai ferm, și vorba mai apăsată.
      
Scena în care Ion, amețit de fericire, îngenunchează și-și sărută pământul ca pe o ibovnică, ilustrează apoteoza iubirii sale pătimașe: „… încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lasă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud” (autocaracterizare prin gesturi).
      
Instinctul de posesie fiind satisfăcut, lăcomia lui se îndreaptă spre Florica. Așa cum râvnise la averea altuia, acum râvnește la nevasta lui George, pe care o vrea cu orice preț: „Știu bine că fac moarte de om și tot a mea ai să fii!”. Avertizat de Savista, George îl ucide cu lovituri de sapă pe Ion, venit noaptea la Florica.
      
Dominat de instincte, în afara oricărei morale, încălcând succesiv legile nescrise ale satului, aflat sub semnul fatalității, Ion este o victimă a lăcomiei și a orgoliului său.
      
Ion este un personaj memorabil și monumental, ipostază a omului teluric, dar supus destinului tragic de a fi strivit de forțe mai presus de voința lui puternică: pământul - stihie și legile nescrise ale satului tradițional. Criticul Nicolae Manolescu afirmă că: „În centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”.