Bacalaureat - Limba Română

Iona

Publicată în 1968, piesa „Iona” de Marin Sorescu este inclusă ulterior, alături de „Paracliserul” și „Matca”, în trilogia dramatică „Setea muntelui de sare”. Titlul trilogiei este o metaforă care sugerează setea de Absolut de care omul are nevoie pentru a ieși din absurdul vieții, din automatismul existenței.
      
Subintitulată „tragedie în patru tablouri”, piesa nu respectă normele clasice. Aici „tragedia” este înțeleasă în sens existențial, ca luptă a individului cu destinul, în încercarea de a-l schimba și de a se găsi pe sine, de a se defini.
      
Ca specie literară, piesa „Iona” de Marin Sorescu aparține teatrului metaforic, fiind o parabolă dramatică  de reflecție existențialistă, o meditație despre condiția omului modern, confruntat cu singurătatea și cu absurdul existenței, dar și un monolog dialogat (solilocviu), care cultivă alegoria și metafora. Parabola este o povestire alegorică (cu un cuprins religios sau moral), o povestire cu tâlc, care cuprinde un șir de metafore. Sensul ei alegoric se regăsește în mărturisirea scriitorului: „Iona sunt eu. Iona este omul în condiția lui umană, în fața vieții și a morții”.
      
În teatrul modern, eliberarea de formele dramaturgiei tradiționale se manifestă prin mai multe aspecte: anularea diferențelor dintre speciile dramatice tradiționale (tragedie, comedie, dramă), asocierea categoriilor estetice (comic, tragic, ironie, absurd etc.), preferința pentru teatrul parabolă și teatrul absurdului, reluarea parodică a unor strategii din dramaturgia tradițională, inserția liricului în text, reinterpretarea unor mituri, prezența personajului idee, dispariția conflictului și a intrigii, preponderența monologului.
      
Timpul și spațiul au valoare simbolică în teatrul modern. Precizat în indicațiile scenice de la începutul fiecărui tablou al piesei, spațiul cu valoare metaforică aparține aproape exclusiv imaginarului: acvariul, plaja, burțile peștilor, moara de vânt. Absența timpului istoric, situarea în atemporal, demitizarea sunt aspecte ale tragicului modern, iar relațiile temporale reliefează, în principal, perspectiva discontinuă a timpului psihologic care potențează stările interioare ale personajului.
      
Principala temă a piesei este singurătatea ființei umane, potrivit mărturisirilor scriitorului („... am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”) și indicațiilor scenice din debutul textului („Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări și-și răspunde, ca și când în scenă ar fi două persoane”).
      
Secvențe ilustrative pentru tema solitudinii sunt, pe de o parte, aceea în care Iona își pierde ecoul, la începutul tabloului I, fapt care pare a-i anula existența („Gata și cu ecoul meu ... / Nu mai e, s-a isprăvit. / S-a dus și ăsta. / Semn rău”), iar pe de altă parte, scena în care protagonistul scrie un bilet cu propriul sânge, după ce și-a tăiat o bucată de piele din podul palmei stângi (tabloul III). El încearcă să comunice cu lumea și astfel să găsească salvarea. Într-un gest disperat, trimite scrisoarea, asemenea naufragiaților, punând-o într-o bășică de pește. Faptul că tot el găsește biletul și că nu-și recunoaște propriul mesaj accentuează sentimentul acut al singurătății. Înstrăinarea de lume conduce la înstrăinarea de sine.
      
Piesa este alcătuită din patru tablouri, care prezintă etapele în care se află personajul în căutarea sa. Sugestiile planului exterior din primul și ultimul tablou sunt dispuse simetric cu ideea limitării în planurile lumii interioare, din al doilea și al treilea tablou.
      
În tabloul I, în expozițiune, Iona, un pescar ghinionist, reprezintă tipul omului obișnuit, conformist („fiecare om trebuie să-și vadă de trebușoara lui ... să privească în cercul său”), care se lasă manipulat de viață, un autoiluzionat care visează la „peștele cel mare”, dar stă „nepăsător”, „întors cu spatele”, în gura deschisă a unui monstru marin. Acesta îl înghite pe Iona la sfârșitul tabloului I (intriga).
      
Conflictul tragic dintre individ și destin este evidențiat de condiția personajului, aceea de pescar fără noroc. Aflat în așteptarea peștelui visat, Iona încearcă să păcălească soarta potrivnică cu ajutorul unui acvariu din care prinde peștișorii deja captivi. Deși lumea peștișorilor nu este acvariul, în fond o închisoare, ei „dau veseli din coadă”, părând a se fi adaptat la situația anormală în care se află. Este ceea ce va face și Iona, odată înghițit de „gura imensă de pește” pe care o ignorase.
      
Caracteristică a limbajului poetic modern, ambiguitatea conferă sensuri multiple metaforelor: „marea” este o metaforă a libertății, dar și a greutăților vieții, iar „peștii” evidențiază dubla ipostază a ființelor - de vânat și, respectiv de vânător, de jucărie a destinului și destin. Iona se află în pericol în „gura imensă a peștelui”, dar pescuiește într-un acvariu făcut de el și visează să prindă peștele cel mare. În tabloul II va constata cu uimire că este „primul pescar pescuit”, că raportul vânat - vânător s-a inversat.
      
Tablourile II și III relevă încercările personajului captiv de a ieși din burțile unor pești care se înghit unul pe altul, și simbolizează astfel constrângerile existenței. Iona încearcă diverse soluții de salvare: să taie cu un cuțit sau cu propria unghie o „fereastră” în burțile peștilor, să trimită un mesaj de naufragiat.
      
Cadrul tabloului II este interiorul Peștelui I, un spațiu-capcană, în care eroul meditează asupra morții și a timpului. Încearcă să se adapteze la noua situație, să arunce năvodul. Dar găsește cuțitul și, după o reflecție la sinucidere, descoperă calea de salvare: să taie o „fereastră” în burta chitului.
      
În tabloul III, „mica moară de vânt” aflată în burta Peștelui II (care înghițise Peștele I) și de care Iona se simte „atras ca de un vârtej” constituie și ea un avertisment simbolic. Iona evită pericolul, dar nu-l înlătură din cale, resemnat în fața situației. Întâlnirea cu cei doi pescari cu câte o bârnă în spate, care rămân muți la întrebările lui Iona, simbolizează absența comunicării. Ei își poartă crucea, își duc povara existenței resemnați.
      
Iona taie, cu ajutorul unghiilor, o fereastră prin care evadează din burta peștelui, dar constată că acela e înghițit de alt pește (Peștele III). Se gândește să-i scrie mamei sale un bilet prin care să o roage să-l mai nască o dată. Scrie biletul pe o bucată de piele din podul palmei stângi, într-o altă încercare eșuată de comunicare cu lumea.
      
Tabloul IV îl surprinde pe Iona într-o „gură de grotă, spărtura ultimului pește spintecat”. „Barba lui Iona”, care răsare la gura grotei „lungă și ascuțită”, este un indice de timp, semn că omul a petrecut o viață de când încearcă zadarnic, asemenea lui Sisif, să găsească soluția salvatoare.
      
Simbol al omului modern, Iona suferă din cauza absenței semnelor divinității din lume.
      
În cele din urmă, el își amintește trecutul și își redescoperă identitatea, ceea ce anulează sentimentul tragic al înstrăinării: „Cum mă numeam eu? (Pauză) -(Iluminat, deodată) Iona. / -(Strigând) Ionaaa! / -Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona”. Deznodământul, gestul sinuciderii, ca modalitate de a evada din limitele existenței, trebuie interpretat în manieră simbolică: personajul găsește calea mântuirii, a iluminării în sine: „Gata, Iona? (Își spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină”.
      
Titlul piesei face referire la mitul biblic al lui Iona, proroc din cartea cu același titlu a Vechiului Testament. Spre deosebire de prorocul al cărui nume îl poartă, personajul tragic se află de la început prizonier în gura unui pește, fără a fi săvârșit vreun păcat și fără șansa de a fi salvat de divinitate.
      
Asemenea majorității dramaturgilor moderni, Marin Sorescu modifică regulile de compoziție ale teatrului „clasic”. Scriitorul renunță la dialog și construiește piesa sub forma unui monolog dialogat, sugestiv pentru tema singurătății. Există un singur personaj activ, care-și dă replica, fiind obligat să „se comporte ca și când în scenă ar fi două persoane”.
      
Conflictul specific teatrului clasic, confruntarea dintre personaje, lipsește. Conflictul este, de fapt, drama existențială a protagonistului. Imagine a omului modern, Iona trăiește plenar un conflict interior cu propriul sine, într-o intrigă născută din discrepanța dintre ideal și realitatea de a trăi într-un orizont închis ca într-un pântece de chit.
      
Iona este un personaj-idee, care întruchipează în mod alegoric, singurătatea și căutările omului modern. Statutul social de pescar are în piesă un rol simbolic în ceea ce privește comportamentul uman: el reprezintă figura speranței eterne.
      
Prin piesa „Iona”, Marin Sorescu aduce o înnoire radicală: teatrul-parabolă, în care gesturile lui Iona, decorul fac parte din alegorie, iar limbajul este metaforic. Întâmplările nu trebuie privite în plan real, ci în plan simbolic, și pot fi interpretate în mai multe moduri, datorită unei „tehnici a ambiguității foarte răspândită și ea în teatrul modern”, potrivit criticului Eugen Simion.