Bacalaureat - Limba Română

Relația dintre două personaje: Andrei Pietraru și Ioana Boiu-Dorcani

Reprezentată pe scena Teatrului Național din București în 1922 și publicată în 1925, „Suflete tari" este o dramă a autoiluzionării, temă centrală în teatrul lui Camil Petrescu. Este și o dramă a iubirii absolute, scrisă ca replică la romanul lui Stendhal „Roșu și Negru".

Tema este reprezentată de drama intelectualului atins de patima iubirii absolute și care intră în conflict cu sine și cu ceilalți, fiindu-i imposibil să se adapteze la realitate. O temă importantă a dramei este și aceea a vanității rănite.

Andrei Pietraru este tipul intelectualului stăpânit de o mare neliniște existențială. El este „un tânăr ca de treizeci de ani", bibliotecar de șase ani în casa aristocratului Matei Boiu-Dorcani. Tânărul renunțase la o logodnă avantajoasă cu fiica unui profesor universitar, își abandonase studiile și se mulțumește doar cu simplul statut de bibliotecar pentru a fi în preajma Ioanei Boiu, fiica lui Matei Boiu-Dorcani, de care Andrei era îndrăgostit fără speranță de șase ani. Prietenul său, Culai, încearcă să-l readucă la realitate și îi propune să se întoarcă împreună în locurile natale. Mai mult decât atât, Culai îi demonstrează că Ioana Boiu nu-l consideră decât un simplu servitor, pe care nu merită să-l ia în seamă.

Personajul principal feminin al dramei, Ioana Boiu, fiica boierului Matei Boiu-Dorcani, este oarecum atipică pentru literatura lui Camil Petrescu. Tânăra de 29 de ani este răzvrătită, o rebelă sau, cel puțin, îi plăcea să pară astfel. Ea sfidează tradiția neamului ca și ascendenta sa, Suzana Boiu, pe care Ioana o ia ca model de viață și care la 1765 alesese să fie soția unui haiduc, salvându-l astfel de la spânzurătoare și stârnind indignarea întregii familii. Ioana își mărturisește admirația pentru Suzana Boiu: „Ea este patroana mea ... Este idealul meu în trecut ... o simt în sângele meu mai mult ca pe oricare dintre strămoși".

Andrei vede în Ioana mai întâi o „ființă depărtată de lume, un exemplar unic", pentru ca mai apoi ea să devină pentru el o persoană artificială care „literaturizează viața". De altfel, chiar și atitudinea ei față de Andrei Pietraru este contradictorie: mai întâi îl disprețuiește, îl consideră „un biet ratat", apoi devotamentul și sufletul lui deosebit o impresionează, și-i trezesc ambiția: „Vreau să înving prin dumneata ... Vreau mândria de a putea zice, că am descoperit eu - acolo unde nu bănuia nimeni - pe cel menit să poruncească", pentru ca, în final, să fie incapabilă, din orgoliu, să înțeleagă dimensiunea iubirii lui.

Orgolioasă și disprețuitoare, Ioana Boiu își respinge pe rând pretendenții, refuză să se căsătorească cu prințul Bazil Șerban, pentru că îl consideră superficial. De fapt, superficialitatea pe care Ioana i-o reproșează prințului Bazil îi este caracteristică sieși: aceasta are ca model de viață o femeie dintr-un alt veac, Suzana Boiu, vrea să semene cu Mathilde de la Mole, eroina lui Stendhal din romanul „Roșu și Negru", admiră literatura veche bisericească și trăiește într-un castel ce pare mai degrabă un muzeu.

Orgolios peste măsură, ca majoritatea personajelor lui Camil Petrescu, Andrei Pietraru își propune o soluție extremă și promite că se va sinucide dacă până la miezul nopții nu va reuși să sărute mâna femeii iubite.
Andrei îi va mărturisi Ioanei sentimentele tăinuite atâta vreme.
Confruntarea celor doi se încheie cu victoria lui Andrei, care învinge trufia Ioanei, și îi câștigă iubirea și prețuirea. Iubirea ca experiență concretă presupune confruntarea cu realitatea. Ioana îi cere lui Andrei să-i mărturisească tatălui ei relația lor.
După îndelungate ezitări și după ce Culai îl acuză de lipsă de onestitate față de protectorul său, Pietraru se hotărăște să-i mărturisească adevărul lui Matei. Se va confrunta însă cu prejudecățile aristocratului care îl consideră „un ticălos", „un om venit de pe drumuri", „un vânător de zestre".
Va înfrunta cu mult curaj umilințele lui Matei Boiu, devenind violent, acuzator: „Bătrânețea dumitale îmi insultă tinerețea". În fața acestui crud adevăr, Matei este cel învins.

Într-un gest de mândrie și recunoștință, Andrei o sărută pe Elena, fata din casă, care, dându-și seama că dragostea ei pentru acesta este imposibilă, decide să se retragă la Moșia Dorcani, alături de Matei, pentru a-i ține de urât bătrânului. Scena este surprinsă de Ioana, care, crezându-se înșelată, se arată implacabilă față de Andrei și îl numește „suflet de slugă" și „vânător de zestre". Pentru a-și dovedi nevinovăția, Andrei încearcă să se sinucidă, dar reușește doar să se rănească. Gestul sinuciderii are și o semnificație simbolică: suprimarea iluziei iubirii și reîntoarcerea la viața reală: „Pe dumneata te-am ucis în mine ... Ești moartă ... mai moartă decât dacă n-ai fi existat niciodată ...".
Mărturisirea lui finală echivalează cu conștientizarea imposibilității existenței iubirii absolute și, de aceea, Pietraru se va retrage la țară, la Văleni, alături de Elena și Culai.

Titlul ilustrează caracterele puternice ale celor două personaje principale ale piesei, Andrei Pietraru și Ioana Boiu, și marchează, în același timp, o confruntare a orgoliilor.

Drama de conștiință a lui Andrei Pietraru provine din conflictul dintre idealul său de iubire și concretul existenței. Astfel, el o iubește fără speranță pe Ioana Boiu, pe care o așază pe un piedestal, imagine care se va destrăma în cele din urmă.

Pe lângă conflictul interior, există mai multe conflicte exterioare. Cel mai important este între protagoniști, conflict marcat de o dublă natură: socială și psihologică. Pe de-o parte,
Andrei Pietraru are de înfruntat mentalitățile de clasă, deoarece Ioana îl consideră „un biet ratat", un serv, iar Matei vede în căsătoria celor doi o încălcare a tradiției, un atentat la istorie.

Pe de altă parte, conflictul psihologic constă în înfruntarea orgoliilor celor două personaje, din care Pietraru nu avea să iasă învins, după cum însuși mărturisește: „Îmi dau seama de un singur lucru. Că e aici o luptă pe viață și pe moarte și că ar fi păcat o farsă neagră de cioclu să fiu eu cel învins".

Așadar, protagoniștii dramei lui Camil Petrescu ilustrează imposibilitatea comunicării în iubire, mai ales atunci când dragostea reprezintă nu atât un sentiment, cât o înfruntare a orgoliilor.