Bacalaureat - Limba Română

Relația dintre două personaje: Felix și Otilia

Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare la sfârșitul perioadei interbelice și este al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu. Teoreticianul romanului românesc optează pentru romanul obiectiv și metoda balzaciană (realismul clasic), dar depășește acest program estetic, apelând la elemente de modernitate.
 
Prin temă, romanul este balzacian și citadin. Caracterul citadin ține de modernismul lovinescian. Frescă a burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată sub aspect social și economic (istoria moștenirii lui moș Costache Giurgiuveanu), imaginea societății constituie fundalul pe care se proiectează formarea/maturizarea tânărului Felix Sima, care, înainte de a-și face o carieră, trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie.
      
Titlul inițial, „Părinții Otiliei”, reflectă ideea balzaciană a paternității, deoarece fiecare dintre personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca niște „părinți”. Autorul schimbă titlul din motive editoriale și deplasează accentul de la motivul realist al paternității la misterul protagonistei.
      
Întâmplările din roman sunt relatate la persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient și omniprezent. Naratorul se ascunde în spatele diverselor măști (de exemplu, personajul-reflector Felix Sima, prin intermediul căruia sunt prezentate alte personaje), fapt dovedit și de limbajul uniformizat.
      
Romanul, alcătuit din 20 de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui Stănică Rațiu etc. Un plan urmărește lupta dusă de clanul Tulea pentru obținerea moștenirii lui Costache Giurgiuveanu și înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la București pentru a studia Medicina, locuiește în casa tutorelui său, avarul Costache Giurgiuveanu, și trăiește iubirea adolescentină pentru Otilia. 
      
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal („într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) și spațial (strada Antim din București, casa lui moș Costache), prezintă principalele personaje, sugerează conflictul și trasează principalele planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului și este urmat de un epilog.
      
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii și a casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, în momente diferite ale existenței sale (în adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, „după război”). Simetria este susținută și de răspunsul lui moș Costache la venirea lui Felix, reluat în finalul romanului: „Aici nu stă nimeni”.
      
Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre două familii înrudite. Membrii acestora aparțin unor tipologii care conturează universul social. Din prima familie fac parte Costache Giurgiuveanu (posesorul averii) și Otilia Mărculescu (o adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soții decedate a lui Costache). În această familie pătrunde Felix Sima, nepotul bătrânului, care vine la București pentru a studia Medicina. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului. A doua familie, vecină și înrudită, care aspiră la moștenirea averii bătrânului, este familia surorii acestuia, Aglae. 
      
Perspectiva moștenirii averii lui Costache Giurgiuveanu generează un dublu conflict succesoral: ostilitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia și interesul lui Stănică pentru averea bătrânului. Conflicul erotic privește rivalitatea adolescentului Felix și a maturului Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
      
Felix și Otilia, intelectualul în formare și femeia enigmatică, alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii adolescentine, în acest roman realist.
      
Cocheta și ambițiosul din tipologia clasică, fata exuberantă și tânărul rațional, personaje ce scot în evidență antiteza romantică, dar și atracția contrariilor, au în comun condiția socială - ambii sunt adolescenți orfani care au încă nevoie de protectori (Costache și Pascalopol) - și statutul intelectual superior față de copiii din familia Tulea (deși orfani, sunt studenți în Bucureștiul anului 1909).
      
Fiul medicului Iosif Sima, de la Iași, Felix, vine la București pentru a studia Medicina, locuiește la unchiul și tutorele lui, bătrânul avar Costache Giurgiuveanu și trăiește iubirea adolescentină pentru Otilia, o tânără cu temperament de artistă, studentă la Conservator.
      
Felix Sima, „străinul” este caracterizat în mod direct de către narator încă de la începutul romanului, când vine în casa lui moș Costache: „un tânăr de vreo optsprezece-nouăsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean. ... Fața îi era însă juvenilă și prelungă, aproape feminină din pricina șuvițelor mari de păr ce-i cădeau de sub șapcă, dar culoarea măslinie a obrazului și tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară prima impresie”.
      
Întâiul portret fizic al Otiliei este realizat de Felix, pe care ea îl primește cu căldură în casa lui moș Costache: „... un cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri”. „Verișoara” Otilia pe care o știa doar din scrisori îl surprinde în mod plăcut, mai ales că frumusețea ei contrastează cu portretul fetei bătrâne, Aurica: „Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri, arăta foarte copilăroasă între multele bucle și gulerul de dantelă”.
      
În scena jocului de table, Aglae îi așază pe Felix și Otilia în aceeași categorie, prin caracterizare directă: „N-am știut: faci azil de orfani”, îi reproșează ea fratelui său. 
      
Otilia îi va purta de grijă lui Felix, încă din seara sosirii tânărului în casa lui moș Costache. Neavând o cameră pregătită, Otilia îi oferă cu generozitate odaia ei, prilej pentru Felix de a descoperi în amestecul de dantele, partituri, romane franțuzești, cutii de pudră și parfumuri o parte din personalitatea exuberantă a Otiliei.
      
Felix Sima este personajul reflector al romanului, prin intermediul căruia în anumite momente ale acțiunii sunt redate opiniile naratorului. Trăsăturile lui Felix se conturează treptat, el fiind un tânăr sensibil, timid, impulsiv, imatur și oarecum naiv, chiar dacă din punct de vedere profesional îl caracterizează ambiția de a-și face o carieră.
      
În ceea ce o privește pe Otilia, este dificil de fixat o anumită trăsătură a ei, fiindcă elementul care îi definește cel mai bine personalitatea îl reprezintă misterul. Între temperamentul Otiliei și cel al lui Felix există numeroase diferențe, acestea putând fi ilustrate prin secvențele din roman în care cei doi tineri apar alături. Una dintre aceste secvențe este aceea din capitolul VIII, în care Felix îi mărturisește Otiliei că o iubește, prin intermediul unei scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a lui Felix și, într-un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura, iar când, în sfârșit, îl găsește în parc așezat pe o bancă încărcată de zăpadă, comportamentul ei e la fel de misterios ca întotdeauna, lăsând în sufletul lui Felix dezamăgire și nedumerire. Conversația tinerilor evidențiază cele afirmate: „-Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită. De ce să fugi? Ți-am spus eu că nu te iubesc? / Felix tresări deodată înfocat. / -Otilia, e adăvărat? Mă iubești? / -Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște. / Felix fu iar dezamăgit”.
      
Contradicțiile Otiliei îl derutează pe Felix. Inițial tânărul ezită între a crede bârfele clanului Tulea și a-i păstra o dragoste pură Otiliei, iar mai apoi când Otilia pleacă pe neașteptate la Paris cu Pascalopol, Felix are o scurtă aventură cu Georgeta, „pupila” unui general pe care i-o prezintă Stănică. De altfel, cele două femei, Otilia și Georgeta, contribuie în egală măsură la maturizarea lui Felix.
      
Ultima întâlnire dintre Felix și Otilia, înainte ca aceasta să se căsătorască cu Pascalopol și să plece definitiv din țară este esențială pentru înțelegerea personalității tinerilor și a atitudinii lor față de iubire. Dacă Felix este intelectualul ambițios, care nu suportă ideea de a nu însemna nimic în viață și pentru care femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este cocheta, care consideră că „rostul femeii este să placă, în afară de asta nu poate fi fericire”. Otilia crede că pentru o femeie „singura formă de inteligență, mai mult de instinct, e să nu piardă cei câțiva ani de existență, vreo zece ani cel mult”. Tânăra concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolută, în timp ce Felix are despre dragoste păreri romantice, el fiind gata să aștepte oricât în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu Otilia. Dându-și seama de acastă diferență, dar și de faptul că ar putea reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, Otilia îl părăsește pe tânăr și alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.
      
În epilog, câțiva ani mai târziu, Felix se întâlnește în tren cu Pascalopol, care îi dezvăluie faptul că i-a redat Otiliei cu generozitate libertatea de a-și trăi tinerețea, iar ea a devenit soția unui conte exotic. „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”, afirmă Pascalopol despre Otilia. Felix observă în fotografia pe care i-o arată moșierul o femeie frumoasă, dar în care nu o mai recunoaște pe tânăra exuberantă de odinioară, fiindcă „un aer de platitudine stingea totul”.
      
La râdul lui, Felix își realizează ambițiile profesionale, devenind medic renumit și profesor universitar, „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit și intră, prin soție, într-un cerc de persoane influente”. 
      
Cel care intuiește adevărata dimensiune a personalității Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix, care, îi spune acestuia: „Orice femeie care iubește un bărbat, fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariție luminoasă. Domnișoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înțeleg că te iubește”.
      
Otilia reprezintă pentru Felix mai degrabă o imagine idealizată decât o femeie pe care o iubește cu adevărat. Misterul personajului feminin este generat de trăsăturile contradictorii ale cochetei cu temperament de artistă și susținut prin tehnicile moderne de portretizare.