Bacalaureat - Limba Română

Caracterizare: Ilie Moromete

Pregătit de nuvelele care prefigurează motive, întâmplări și personaje din roman, „Moromeții” este publicat în două volume, elaborate la doisprezece ani distanță: volumul I, în 1955, volumul al doilea, în 1967. Deși diferă modalitatea artistică și problematica celor două volume, romanul este unitar, deoarece reconstituie imaginea satului românesc într-o perioadă de criză, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, înregistrând transformări ale mentalităților și ale instituțiilor.
      
Titlul „Moromeții” așază tema familiei în centrul romanului, însă evoluția și criza unei familii de țărani dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea-Gumești, sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii.
      
Personajul principal din roman și cel mai important personaj al literaturii lui Marin Preda, Ilie Moromete, îl are ca model pe Tudor Călărașu, tatăl scriitorului, după cum mărturisește acesta în volumul „Imposibila întoarcere”: „Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creație preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci și maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu”.
      
Personajul Ilie Moromete reprezintă un tip de țăran aparte în literatura română: un spirit reflexiv, contemplativ, inteligent, ironic, din acest motiv fiind numit de critica literară „țăran-filosof”. Frământările sale despre soarta țăranilor depinzând de roadele pământului, de vreme și de Dumnezeu, sunt relevante pentru firea lui reflexivă. Personaj exponențial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, „cel din urmă țăran” reprezintă concepția tradițională față de pământ și de familie. Criza satului arhaic se reflectă în conștiința acestui personaj confruntat cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător.
      
Mai multe conflicte vor destrăma familia lui Moromete și vor marca evoluția personajului: mai întâi dezacordul cu cei trei fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă și Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege lumea; apoi, conflictul pentru pogonul Catrinei, soția sa, care aduce ruptura definitivă în volumul al doilea; ura pe care i-o poartă sora lui, Maria, pentru că s-a recăsătorit, spulberându-i astfel speranțele de a avea o bătrânețe asigurată, ură pe care le-o transmite fiilor celor mari.
      
Un alt conflict, secundar, este acela dintre Ilie Moromete și Niculae, fiind cauzat din dorința fiului de a studia.
      
Ca personaj-reflector, punctul său de vedere asupra evenimentelor completează observațiile naratorului omniscient.
      
Personajul este caracterizat direct de către narator în debutul capitolului al Xlea din primul volum: „Era cu zece ani mai mare decât Catrina (...) și acum avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”.
      
Autocaracterizarea realizată în finalul volumului al doilea scoate în evidență libertatea individului în ciuda constrângerilor istoriei: „Domule, (...) eu totdeauna am dus o viață independentă”.
      
Personajul este portretizat în mișcare, prin acumularea detaliilor. Obiectivitatea observației (prezentarea comportamentului, vorbirea, gestica și mimica) este dublată de finețea analizei interioare, gândurile personajului.
      
Caracterizarea indirectă evidențiază trăsăturile lui. Disimularea este trăsătura lui esențială. Semnificativă în acest sens este comedia pe care o joacă în fața agenților fiscali, care-i stricaseră plăcuta discuție de duminică. Intrând în curte, trece pe lângă cei doi agenți ca și cum aceștia ar fi invizibili, strigă la Catrina, despre care știe că se află la biserică și la un Paraschiv inexistent. Le spune apoi că nu are bani, le cere o țigară și numai după ce agenții sunt gata să-i ridice lucrurile din casă, Moromete se hotărăște să scoată banii.
      
Ironia, puterea de a face haz de necaz reprezintă o altă trăsătură esențială a lui Ilie Moromete, iar exemple în acest sens sunt numeroase. Lui Niculae care întârzia să vină la masă îi spune la un moment dat: „Te duseși în grădină să te odihnești că până acum stătuși!”, lui Nilă i se adresează la fel de sarcastic, atunci când acesta îl întreabă de ce taie salcâmul: „Ca să se mire proștii”.
      
Atitudinea față de pământ și aceea față de bani este legată de darul contemplației. Spre deosebire de țăranul lui Rebreanu, dornic de a dobândi pământul care înseamnă demnitate socială și umană, Moromete trebuie doar să-l păstreze. Pământul îi dă posibilitatea de a fi independent și libertatea de a se gândi și la altceva decât la ceea ce poate să aducă ziua de mâine.
      
Lui Ilie Moromete nu-i place negustoria, iar în bani vede adversarii iluziei că poate păstra modul tradițional de viață, fundamentat pe munca pământului familiei. De aici și conflictul cu fiii cei mari, care cred că tatăl nu face nimic toată ziua, își pierde timpul stând de vorbă cu prietenii lui în loc să meargă la munte și să speculeze grâul. 
      
Cu toate acestea, Moromete are iluzia că poate comunica cu familia lui, că nevasta și copiii îl înțeleg, că gesturile și frământările lui își găsesc ecou și în sufletul lor, că nu trebuie să dea explicații spre a nu-și știrbi autoritatea. Deși își iubește copiii și le vrea binele, își cenzurează orice manifestare față de ei. 
      
În confruntarea finală, stăpânirea de sine este arma lui Moromete, care speră până în ultima clipă că își poate întoarce fiii de pe calea greșită. După revolta lor fățișă, într-o izbucnire teribilă, Moromete aplică inutil o corecție băieților, pe care îi bate cu parul. În lipsa tatălui, ei sparg lada de zestre a fetelor, iau banii și covoarele și fug cu caii.
      
Ca efect a acestei lovituri primite, Moromete se retrage în sine, își pierde plăcerea de a vorbi, sociabilitatea.
      
În ciuda transformărilor sociale la care asistă, Ilie Moromete nu acceptă ideea că rostul lui în lume a fost greșit și că țăranul trebuie „să dispară”.
      
Moartea lui Moromete în finalul romanului simbolizează stingerea unei lumi, a satului tradițional. Ultima replică a personajului exprimă crezul său de viață, libertatea morală: „Domule, (...) eu totdeauna am dus o viață independentă”.
      
Personajul principal din romanul „Moromeții” reprezintă un tip aparte de țăran în literatura română, cu o serie de calități care îl fac memorabil. Dimensiunea tragică a personajului confruntat cu istoria se proiectează pe două coordonate fundamentale: „cel din urmă țăran” asistă neputincios la destrămarea „rostului” său, a satului tradițional, cu valorile lui, iar tatăl nu poate opri înstrăinarea propriilor copii și destrămarea familiei Moromeților. Destinul său este simbolic pentru lumea pe care o reprezintă.