Bacalaureat - Limba Română

Caracterizare: Andrei Pietraru

Reprezentată pe scena Teatrului Național din București în 1922 și publicată în 1925, „Suflete tari” este o dramă a autoiluzionării, temă centrală în teatrul lui Camil Petrescu. Este și o dramă a iubirii absolute, scrisă ca replică la romanul lui Stendhal „Roșu și Negru”.
      
Titlul ilustrează caracterele puternice ale celor două personaje principale ale piesei, Andrei Pietraru și Ioana Boiu, și marchează, în același timp, o confruntare a orgoliilor.
      
Fiind destinat reprezentării scenice, textul dramei este structurat în trei acte alcătuite din scene, este construit sub forma schimbului de replici între personaje, iar didascaliile sunt singurele intervenții ale autorului în piesă. Actul I este deschis de un prolog, care conține proiecțiile imaginației personajului principal, detașat de lumea reală. Actul al III-lea este alcătuit din două tablouri.
      
Drama de conștiință a lui Andrei Pietraru provine din conflictul dintre idealul său de iubire și concretul existenței. Astfel, el o iubește fără speranță pe Ioana Boiu, pe care o așază pe un piedestal, imagine care se va destrăma în cele din urmă.
      
Pe lângă conflictul interior, există mai multe conflicte exterioare. Cel mai important este între protagoniști, conflict marcat de o dublă natură: socială și psihologică. Pe de-o parte, Andrei Pietraru are de înfruntat mentalitățile de clasă, deoarece Ioana îl consideră „un biet ratat”, un serv, iar Matei vede în căsătoria celor doi o încălcare a tradiției, un atentat la istorie. 
      
Pe de altă parte, conflictul psihologic constă în înfruntarea orgoliilor celor două personaje, din care Pietraru nu avea să iasă învins, după cum însuși mărturisește: „Îmi dau seama de un singur lucru. Că e aici o luptă pe viață și pe moarte și că ar fi păcat o farsă neagră de cioclu să fiu eu cel învins”.
      
Tema este reprezentată de drama intelectualului atins de patima iubirii absolute și care intră în conflict cu sine și cu ceilalți, fiindu-i imposibil să se adapteze la realitate. O temă importantă a dramei este și aceea a vanității rănite.
      
Acțiunea dramei se petrece „prin toamna lui 1913”, în casa impunătoare a lui Matei Boiu-Dorcani: „o clădire veche cu ziduri groase, ca de cetate, în stilul Universității vechi”.
      
Personajele dramei sunt caracterizate mai degrabă prin trăirile lăuntrice decât prin sentimentele exterioare.
      
Andrei Pietraru este tipul intelectualului stăpânit de o mare neliniște existențială. El este „un tânăr ca de 30 de ani”, bibliotecar de șase ani în casa aristocratului Matei Boiu-Dorcani. Tânărul renunțase la o logodnă avantajoasă cu fiica unui profesor universitar, își abandonase studiile și se mulțumește doar cu simplul statut de bibliotecar pentru a fi în preajma Ioanei Boiu, de care era îndrăgostit. Culai încearcă să-l aducă la realitate propunându-i să se întoarcă împreună în locurile natale. Mai mult decât atât, Culai îi demonstrează că Ioana Boiu nu îl consideră decât un simplu servitor pe care nu merită să-l ia în seamă.  
      
Andrei Pietraru, personajul principal al dramei,  este caracterizat direct în amplele didascalii ce reflectă frământările interioare ale eroului: „Andrei … e un tânăr ca de treizeci de ani, înalt și delicat, fără să fie slab. Păr castaniu, fața palidă și ochii verzi-albaștri, foarte puternici pătrunzători. Are figura obosită de om mistuit de o frământată viață interioară …”.
      
Tehnica  modernă a relativizării perspectivelor (pluriperspectivismul), a oglinzilor paralele este utilizată în caracterizarea directă. Astfel, Pietraru se reflectă în mod diferit în conștiința fiecăruia dintre personajele piesei. Pentru Ioana, Andrei este „un biet ratat”, „un serv”, „suflet de slugă”, cu toate că sunt momente când îl consideră „un om cu însușiri remarcabile”. Pentru Matei Boiu-Dorcani, Pietraru e mai întâi un om devotat, de încredere, pentru ca mai apoi, când află că o iubește pe fiica lui, să-l desconsidere și să-l numească „un ticălos”, „un vânător de zestre”. Culai, prietenul protagonistului, îl numește pe Andrei „stupid”, „nebun” fiindcă a ratat o existență de geniu, un viitor promițător, din cauza pasiunii absurde pentru Ioana Boiu. Însă Maria Sinești, o rudă apropiată a Ioanei Boiu, intuiește adevărata dimensiune a personalității lui Pietraru și îi mărturisește acest lucru Ioanei: „E poate prea delicat și de aceea e timid”.         Autocaracterizarea scoate la iveală componenta excepțională a personalității eroului. De aceea, atunci când Matei Boiu-Dorcani îi adresează grave injurii, Pietraru ripostează referitor la Ioana : „A înțeles că sunt un suflet deosebit”. Cu o altă ocazie, Andrei afirmă despre sine că este „un prinț adevărat al sacrificiului și devotamentului”.
      
Caracterizarea indirectă, care se desprinde din fapte, vorbe, gesturi și relația cu celelalte personaje, evidențiază trăsături esențiale ale eroului. Pietraru se retrage din realitatea pe care o construiește și se refugiază într-un sentiment de adorație mută față de o femeie pe care o consideră inaccesibilă. Prologul în care Andrei își imaginează că are parte de prețuirea Ioanei, când, de fapt, ea nu-i acordă mai multă atenție decât oricărui angajat din casa Boiu, este definitoriu pentru stabilirea raporturilor eroului cu realitatea. De asemenea, o replică a Elenei, femeia care îl iubește fără speranță, rostită oarecum la întâmplare, ilustrează detașarea lui Andrei față de realitatea înconjurătoare: „El toate le înțelege altfel, parcă n-ar fi pe pământ”.        Orgolios, ca majoritatea personajelor masculine camilpetresciene, Pietraru trăiește prin iubirea pentru Ioana Boiu nostalgia absolutului. El este convins că „și într-o iubire mare poți să ajungi până la capătul lumii”.  Așa cum intuiește Culai, Pietraru iubește, de fapt, ceea ce reprezintă Ioana Boiu: „O iubești pentru că e descendenta unei familii străvechi, o iubești pentru bogăția ei”. Pietraru însuși recunoaște obstacolul, faptul că Ioana este inaccesibilă, reprezintă pentru el stimulul pasiunii. 
      
Detașat de aspectele materiale ale existenței, Andrei rupe logodna cu nepoata lui Sinești, domnișoara Mărculescu, care avea o zestre considerabilă și care i-ar fi asigurat o carieră universitară strălucită, considerând gestul „un act de onestitate morală”, atât față de sine însuși, cât și față de tânăra care ar fi trebuit să-i devină soție.
      
Înzestrat cu un deosebit simț al onoarei, Andrei Pietraru alege să-l înfrunte în duel pe prințul Bazil Șerban, ca răspuns la un incident minor petrecut la teatru, dar și pentru a-și demonstra curajul în fața Ioanei, deoarece tânăra considera că este sub demnitatea prințului să se bată în duel cu un servitor. 
      
Ezitant când trebuie să își mărturisească în fața lui Matei Boiu-Dorcani sentimentele pentru Ioana, devine apoi mai curajos și înfruntă prejudecățile aristocratului.
      
Sensibil, atunci când află că Elena l-a iubit în taină în toată perioada cât au locuit în casa lui Matei, Andrei o sărută cu tandrețe și inocență înainte ca aceasta să plece la Dorcani împreună cu tatăl Ioanei. Dovedește astfel înțelegere și compasiune față de sentimentele Elenei, considerându-se „un parvenit în dragoste” pentru că a reușit dintr-odată să câștige iubirea Ioanei.
      
Încercarea de sinucidere din final, pe lângă faptul că înseamnă desprinderea de lumea iluziei, iar replica lui Culai adresată Ioanei este definitorie în acest sens: „Andrei al d-voastră a murit”, echivalează și cu o supremă dovadă a sincerității sentimentelor, a recuperării onoarei pierdute: „Fac acest lucru ca să fiu eu însumi ...”.
      
Prin urmare, Andrei Pietraru este un om ambițios, un tânăr care prin perseverență reușește să cucerească inima femeii iubite, dar orgoliul și o neînțelegere oarecare îl fac să realizeze că iubirea reprezintă doar o iluzie.