Bacalaureat - Limba Română

Leoaică tânără, iubirea

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din al doilea volum al lui Nichita Stănescu, „O viziune a sentimentelor” 1964, volum ce are ca temă iubirea ca stare de certitudine.
      
Poezia aparține neomodernismului prin ineditul abordării temei, fiind caracterizată de ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor artistice, noutatea metaforei și înnoirile prozodice (vers liber și ingambament).
      
Tema poeziei este întâlnirea neașteptată cu iubirea, ca întâmplare a ființei. Apariția bruscă, surprinzătoare a iubirii, intruziunea ei violentă, agresivă, în existența umană, transformă definitiv percepția bărbatului îndrăgostit asupra lumii și asupra sa. Iubirea este o stare de vibrație continuă, o cale de revelație și o modalitate de integrare în armoniile universale.
      
Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este cel al leoaicei, simbol pentru iubirea ca pasiune și fascinație copleșitoare.
      
Viziunea asupra lumii se transpune într-o viziune inedită asupra sentimentului concretizat în imaginea leoaicei. Situat în centrul lumii sale, leul trăiește plenar iubirea, sub semnul certitudinilor; el se afirmă ca sursă de energie afectivă.
      
Titlul, reluat în incipit, definește iubirea prin intermediul unei metafore surprinzătoare. Metafora explicită a iubirii imaginate ca o „leoaică tânără”, propune o perspectivă atipică pentru cititorul de poezie clasică prin ideea de ferocitate. Analogia dintre iubire și o „leoaică tânără”, evidențiată în opoziție, evocă sensuri latente ale sentimentului: cruzime, forță, senzualitate, dar și stare hipnotică, neputința prăzii de a i se sustrage.
      
Lirismul subiectiv are ca repere transmiterea în mod direct a sentimentelor și prezența mărcilor eului liric, pronume și verbe la persoana I, singular: „mi-a sărit”, „mi-am dus”.
      
Compozițional, poezia are trei secvențe lirice corespunzătoare celor trei strofe: în prima este prezentată întâlnirea neașteptată cu iubirea, cea de a doua descrie, într-un tablou cosmogonic, transformarea lumii ca efect al iubirii, iar ultima secvență redă constatarea metamorfozei ființei ca urmare a întâlnirii cu iubirea și protecția în eternitate a sentimentului.
      
Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii, „leoaică”, plasate la începutul și sfârșitul textului poetic. Metaforele „leoaică tânără” și „leoaică arămie” se corelează cu două percepții diferite ale eului asupra lumii, ce sugerează faptul că transformarea produsă de iubire este ireversibilă.
      
Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventură în trăirea sentimentului.
      
Prima secvență prezintă în manieră metaforică momentul îndrăgostirii propriu-zise ca o întâlnire neașteptată a ființei umane cu iubirea, cu toate că, sentimentul exista deja în stare latentă în sufletul omului: „Leoaică tânără, iubirea / mi-a sărit în față. / Mă pândise-n încordare / mai demult”. Scena vânătorii, atribuie iubirii însușiri precum: sălbatică, necruțătoare, puternică. Violența  revelației este sugerată de imaginea colților albi și de sugestia rănirii: „Colții albi mi i-a înfipt în față”.
      
Cea de-a doua secvență poetică, este un tablou cosmogonic ce sugerează trecerea în altă stare a existenței. Totul în jur se transformă sub influența iubirii: „Și deodată în jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a dura, / când mai larg, când mai aproape / ca o strângere de ape”.
      
Viziunea poetică a Universului în expansiune, perceput prin simțuri aparent autonome, ca privirea și auzul, se completează prin imaginea Universului ca un cerc simbol al perfecțiunii. În „Luceafărul” eminescian, metafora eroului în înger, apoi în demon, presupune „rotirea” Universului: „Și apa unde-au fost căzut / În cercuri se rotește, / Și din adânc necunoscut / Un mândru tânăr crește”. Așadar, cercul, „rotirea” simbolizează metamorfoza.
      
Metaforele insolite: „Și privirea-n sus țâșni, / curcubeu tăiat în două, / și auzul o întâlni / tocmai lângă ciocârlii” redau starea extatică provocată de întâlnirea ființei cu iubirea și aspirația către ascendent.
      
Ultima secvență ilustrează faptul că ființa umană nu se mai recunoaște după întâlnirea cu iubirea. Metamorfoza după trăirea iubirii este ireversibilă. Transformările sufletești se reflectă în plan fizic: „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă și la bărbie, / dar mâna nu le mai știe”. Cele patru detalii fizice sunt metafore ale cunoașterii poetice: sprânceana, tâmpla și bărbia – contemplația, reflecția, rostirea, iar mâna, metaforă a creației sau a cunoașterii concrete.
      
Finalul poeziei evidențiază ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul în eternitate, idee accentuată de epitetul cu valoare metaforică: „leoaică arămie” și de repetiția: „încă-o vreme, / și-ncă-o vreme”. Precizarea temporală din strofele anterioare „azi”, „deodată” este înlocuită cu abolirea timpului în starea de grație a iubirii.
      
Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic.
      
La nivel morfologic, selecția timpurilor verbale ilustrează evoluția iubirii. În prima secvență, pânda și întâlnirea cu iubirea, sunt redate de verbe la mai mult ca perfect: „mă pândise” și perfect compus: „a sărit”, „a înfipt”, „a mușcat”. Apoi, rapiditatea metamorfozei, este redată de verbe la perfect simplu: „se făcu”, „țâșni”, „întâlni”, iar în ultima strofă, situarea eului în starea de grație a iubirii ale verbelor la prezent: „etern”, „nu știe”, „trece”.
      
Ambiguitatea este produsă de metafore insolite: „leoaică tânără, iubirea”, „un cerc de-a dura”, „privirea-n sus țâșni / curcubeu tăiat în două”.
      
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este alcătuită din trei strofe cu versuri inegale, cu rimă, ritm și măsură variabile, este utilizat versul liber și ingambamentul.
      
Poezia neomodernistă „Leoaică tânără, iubirea” ilustrează într-o manieră inedită întâlnirea omului cu iubirea, văzută sub forma unei leoaice a cărei pradă este întreaga ființă a celui îndrăgostit.