Bacalaureat - Limba Română

Relația dintre două personaje: Ghiță și Lică Sămădăul

Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este unul dintre adepții realismului clasic. Publicată în 1881 în volumul de debut „Novele din popor”, nuvela realistă, de factură psihologică „Moara cu noroc” devine una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea lui Ioan Slavici asupra lumii și asupra vieții satului transilvănean. 
      
Nuvela are ca temă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de îmbogățire, iar personajele reprezintă „acel amestec de bine și rău ce se află în oamenii adevărați” (George Călinescu).  
      
Legătura dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul, șeful porcarilor, dar și al tâlharilor din câmpia Aradului, se află sub semnul patimii banilor, dar și al raportului de forțe, care îl avantajează pe cel din urmă. Amândoi sunt persoane puternice, însă Lică este lipsit de scrupule și mai abil decât Ghiță, care devine o victimă a influenței nefaste a Sămădăului. 
      
Statutul inițial al personajului este reliefat în prima scenă a nuvelei. Ghiță locuiește cu Ana, cu copilul lor și cu soacra, într-un sat cu oameni săraci, care umblă mai mult desculți. Cei trei au un trai modest, căci Ghiță este cizmar în sat și nu are un câștig prosper. Bun meseriaș, om harnic, blând și cumsecade, Ghiță dorește să-și schimbe statutul social. De aceea, el ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, ca să agonisească suficienți bani cât să-și deschidă un atelier cu zece calfe. Aspirația lui e firească și nu-i depășește puterile. 
      
Apariția lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar și echilibrul interior al protagonistului. Lică este construit din lumini și umbre: sămădău și tâlhar, este necruțător cu trădătorii, generos cu aceia care îl sprijină în afaceri, hotărât și crud. 
      
Lică este un personaj tipic deoarece naratorul îl include în categoria păstorilor de porci: „Sămădăul, porcar și el, dar om cu stare, care poate să plătească grăsunii pierduți ori pe cei furați. De aceea, sămădăul nu e numai om cu stare, ci mai ales om aspru și neîndurat”. Protejat de nobilii maghiari ale căror turme de porci le păzește și cărora le aduce profituri mari, Lică este și șeful tâlharilor din partea locului, o autoritate în afara legii de a cărei bunăvoință Ghiță are nevoie spre a putea rămâne la han. 
      
Lică este individualizat printr-un portret fizic care îi evidențiază trăsăturile morale și bunăstarea materială: „Lică, un om de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese, împreunate la mijloc”.  
      
La puțin timp după ce Ghiță ia în arendă Moara cu noroc și agonisește ceva bani, apare Lică pentru a-și impune regulile și pretențiile. Este prilej pentru autocaracterizare: „Eu sunt Lică Sămădăul ... Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și ce face, și voiesc ca nimeni afară de mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles!?”. Sămădăul, autoritar, pleacă înainte ca Ghiță să fi răspuns.  
      
Din momentul venirii lui Lică la cârciumă, începe procesul de înstrăinare a lui Ghiță față de familie. La început Ghiță își ia toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-și cumpere două pistoale, își face rost de doi căței și își angajează o slugă. Deși înțelege că Lică reprezintă un pericol, Ghiță nu se poate sustrage ispitei câștigului. Bun cunoscător de oameni, Lică se folosește de patima lui Ghiță pentru bani spre a-l atrage pe acesta în afacerile lui necurate.        Scena confruntării din capitolul al V-lea prezintă două caractere tari. Lică are o atitudine de stăpân asupra vieții tuturor, care dictează după bunul său plac termenii „asocierii”, în timp ce, Ghiță încearcă să-și câștige un statut cât mai favorabil și demn în fața Sămădăului: „-Lică, tu trebuie să înțelegi că oameni ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni neprețuiți”. 
      
Analiza psihologică relevă încordarea și hotărârea celor doi. Dacă Ghiță la început pare stăpân pe situație, treptat își pierde cumpătul, iar la sfârșit cedează în fața „împrumutului” făcut de Lică de la el. Sămădăul îi ia agoniseala cinstită pentru „a-l lega” cu promisiunea unor câștiguri fabuloase. Banii sunt slăbiciunea cârciumarului, iar Lică se folosește de acest lucru. 
      
Cum Sămădăului nu-i convine un om care să nu-i știe de frică, treptat, distruge imaginea de om cinstit pe care Ghiță o avea în fața oamenilor. Astfel, Ghiță se trezește implicat în jefuirea arendașului și în uciderea unei femei și a unui copil. Este reținut de jandarmi și i se dă drumul acasă numai pe „chezășie”. El pierde respectul și încrederea oamenilor și se teme că, din cauza faptelor sale, familia va avea de suferit. 
      
La proces jură strâmb și devine în felul acesta complicele lui Lică. Are totuși momente de sinceritate, de remușcare, când cere iertare soției și copiilor.  
      
După proces, Lică îi aduce banii furați de la arendaș și văduvă în schimbul celor „împrumutați” la început. Ghiță înțelege abia acum îngrozit: „Tu nu ești om, Lică, ci deavol”. În replică, Lică este conștient de procesul dezumanizării  la care îl supune pe cârciumar: „Tu ești om cinstit, Ghiță, și am făcut din tine om vinovat”.  Când cârcimarul spune că vrea să plece, Lică nu-l lasă pentru că știe că acum se teme de el și îl va folosi ca să schimbe banii furați. 
      
Ghiță începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate nici față de acesta. Ghiță îi oferă probe în ceea ce privește vinovăția Sămădăului, dar omite să spună că oprește jumătate din sumele aduse de Lică. 
      
O altă scenă semnificativă pentru destinele personajelor este duminica de Paște, când Ghiță ajunge pe ultima treaptă a degradării morale. Orbit de furie și dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, își aruncă soția drept momeală în brațele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că Ana va rezista influenței malefice a lui Lică. Dezgustată de lașitatea lui Ghiță, care se înstrăinase de ea și de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruiește lui Lică, deoarece, spune ea, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om”, pe când Ghiță „nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbătești”. 
      
Lică marchează nefast destinul tuturor celor din preajma lui. El îl aduce pe Ghiță în situația de a-și ucide soția. Apoi, din ordinul lui Lică, Ghiță este împușcat, iar cârciuma incendiată. Pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, Lică își zdrobește capul de un copac. Sfârșitul personajului este pe măsura faptelor sale. Trufaș, atunci când este obligat să accepte eșecul, preferă să-și ia viața; decât să le dea altora satisfacția de a-l fi învins, preferă să moară. 
      
Finalul pune în lumină antiteza caracter slab - caracter tare. Ghiță este ucis, o simplă victimă, în timp ce, Lică alege să se sinucidă, pentru a nu deveni o victimă. 
      
Nuvela psihologică, „Moara cu noroc” de Ioan Slavici are în prim-plan conflictul moral, psihologic, conflictul interior al protagonistului. Ghiță oscilează între dorința de a rămâne un om cinstit, pe de o parte, și dorința de a se îmbogăți alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan exterior în confruntarea dintre Ghiță și Lică Sămădăul. Orbit de patima banului, Ghiță se simte vulnerabil față de Lică, deoarece are familie și ține la imaginea sa de om cinstit în fața lumii. 
      
În  nuvelă accentul cade pe complexitatea personajelor. Ghiță este un personaj „rotund” al cărui destin ilustrează consecințele  nefaste ale dorinței de îmbogățire. Relația cu celelalte personaje îi nuanțează evoluția. Lică rămâne pe tot parcursul nuvelei egal cu sine, un om rău și primejdios.  
      
Naratorul omniscient realizează portrete fizice sugestive pentru trăsăturile morale sau statutul social (de exemplu, portretul Sămădăului: „Lică era porcar, însă dintre cei care poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin”). În ceea ce-l privește pe Ghiță, portretul lui fizic este redus la câteva detalii „înalt și spătos”, pentru ca, mai apoi, trăsăturile fizice să reflecte transformările sale sufletești. 
      
Trăsăturile personajelor se desprind din fapte, gesturi și din relațiile care se stabilesc între acestea (caracterizare indirectă). De asemenea, naratorul realizează portrete sugestive, iar detaliile fizice relevă trăsături morale sau statutul social. Mijloacele de investigare psihologică sunt: scenele dialogate, monologul interior,  de factură tradițională și acela realizat în stil indirect liber, introspecția, notația gesticii, a mimicii și a tonului vocii. 
      
„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă, psihologică, pentru că urmărește efectele dorinței de îmbogățire, frământările personajelor în planul conștiinței, conflictul interior. Observarea este minuțioasă și servește realizării unor psihologii complexe (Ghiță). 
      
În concluzie, Ghiță este un personaj „rotund” al cărui destin ilustrează consecințele  nefaste ale dorinței de îmbogățire. Relația dintre celelalte personaje îi nuanțează evoluția. Lică rămâne pe tot parcursul nuvelei egal cu sine, un om rău și primejdios.