Zăpadă și cenușă

Capitolul 5 - Înghețată de ciocolată

Înghețată de ciocolată

Wellington, 17 decembrie 2018

Lukas se trezi cu brațul amorțit, simțind mii și mii de furnici cotropindu-i bicepsul. Însă desigur, nu avea nicio furnică pe braț, doar capul brunetei bronzate în a cărei cameră se trezise acum, cu o migrenă insuportabilă și o sete arzătoare. Nu își amintea foarte bine ce se întâmplase în ultimele ore.

Bruneta arăta ca unul din modelele de pe coperțile revistelor de modă care promovează costume de baie. Corp atent sculptat, picioare lungi, piele strălucitoare și ciocolatie, însă remarcase la ea o privire de gheață, care nu îi inspirase nimic lui Lukas. Cel puțin nu înainte de primele două cocktail-uri. Bruneta era exact ca o înghețată de ciocolată. O savurezi repede, înainte să se topească. Dacă consumi prea mult, sau prea des, îți face rău.

Lukas reuși cumva să își sustragă brațul de sub capul femeii al cărei nume nu reușea să și-l amintească. Se întreba cum arătase noaptea trecută – căci nici asta nu își amintea -, sau cum ar fi arătat fără stratul gros de fond de ten și fără genele evident nenaturale. Fardul i se întinsese până spre jumătatea obrazului drept și rujul depășea cu mult conturul buzelor. Privindu-i fața cu mai multă luciditate decât în seara precedentă, o asemuia acum mai mult cu un personaj din Suicide Squad (și nu Harley) decât cu un fotomodel. Se bucură măcar că nu o adusese din greșeală pe tipă în casa Avei; asta ar mai fi lipsit. În ciuda alcoolului ingerat, îi rămăsese măcar atâta rațiune și bun simț.

Era trecut de ora douăsprezece ziua când Lukas ajunse acasă. Îl durea capul și nu mai avea chef să iasă din nou în seara asta. Se hotărî să tragă un pui de somn și să decidă apoi cum avea să își petreacă restul timpului.

*

─ Unul și gata, insistă Hanna, când comandantul de pluton îi repetă pentru a treia oară că trebuie să plece.

─ Deja stăm prea mult, doctore.

Lukas știe că Hanna nu e doctor. Și comandantul Lester știe, însă așa se hotărâse el să o numească, de când atribuțiile ei de asistentă erau cu mult depășite. Copilul afgan se ridică și își strânge la piept mâna bandajată de Hanna, apoi își fixează pe ea cei mai recunoscători ochi. Încă mai erau mulți ca el, deși Hanna încercase să se ocupe mai întâi de cazurile mai grave. Fiecare minut petrecut în sat, la mai bine de o oră distanță de bază, era riscant. Până și ea înțelegea, deși nu devenea niciodată ușor să se urce înapoi în Rover și să întoarcă spatele victimelor. De fapt, probabil nici nu ar fi făcut asta, dacă Lukas nu ar fi târât-o de fiecare dată de acolo.

─ Sommer!, strigă Lester cu o voce groasă care îți râcâia timpanele, îndată ce toți trei ajung în dreptul Roverului.

─ Da, să trăiți!, răspunde Hanna, îndreptându-și spatele imediat și ridicând mâna dreaptă la tâmplă. Gestul devenise un automatism mai repede decât ar fi intuit ea că avea să fie posibil.

─ Data viitoare când spun ceva, execuți. S-a înțeles?

─ Am înțeles, să trăiți.

Lukas îi strânge ușor degetele în semn de solidaritate, înainte să ocupe locurile de pe bancheta din spate. Uneori, comandantul Lester era un bărbat extrem de dur, așa cum îi dicta și funcția. Să fii comandant de pluton în Afganistan la numai douăzeci și cinci de ani, nu era puțin lucru.

Drumul înapoi spre Kandahar începea mereu la fel, cu un Lester încruntat pe scaunul din față și o Hanna cu chip impenetrabil, din care doar Lukas își dădea seama de lupta tacită cu lacrimile care încercau să se formeze dar care nu se întâlneau niciodată cu obrazul. Însă drumul nu se sfârșea mereu la fel. Astăzi, amintirea lui Lukas e zdruncinată de mirosul de praf de pușcă și carne arsă, pe care știa că nu și-l va putea șterge niciodată din minte.

Un țârâit îngrozitor îl făcu să sară din pat. Buimăcit de somn, uită că nu este la el acasă, și răspunse grăbit la telefonul fix de pe noptieră.

─ Cine e la telefon? întrebă nervos persoana de la celalalt capăt, după Alo-ul răgușit pe care reuși să îl îngâime Lukas.

─ Lukas. Cine ești tu?

─ Unde e Ava? întrebă bărbatul acum și mai iritat, evitând intenționat întrebarea.

─ Ăă, Ava nu e aici, răspunse scurt Lukas. Apoi bărbatul lansă un șir infinit de înjurături și amenințări, atât la adresa lui cât și la adresa Avei, după care trânti receptorul.

Un fior rece îi traversă șira spinării atunci când Lukas realiză ceea ce tocmai se întâmplase. Distrusese probabil relația Avei. Dar dacă Ava avea un iubit, atunci de ce alesese să plece singură? În fine, asta nu era problema lui. O dăduse în bară, dar nu avea de gând să îi strice și Avei vacanța mărturisindu-i bravura lui. Avea să aștepte până vineri.

În timp ce urmărea cu curiozitate titlurile din biblioteca Avei, lui Lukas îi vibră telefonul. Era înghețata de ciocolată, îl întreba dacă vrea să se întâlnească. O refuză politicos, mințind că are alte planuri și întrebându-se în sinea lui în ce moment avusese neinspirata idee să facă schimb de numere de telefon. Nu avea niciun plan, dar nici nu îl entuziasma ideea de a repeta seara trecută. Constatase că depășise perioada petrecerilor înecate în alcool și a dimineților în paturi străine, pentru că experiența îi arătase că nu aveau să ducă la nimic bun. În plus, conversația de la telefon și visul din care se trezise îi stricaseră orice urmă de bună dispoziție. Plictisit, începu să răsfoiască aleatoriu cărți din bibliotecă, până nimeri un manuscris. Coperțile groase din piele și designul în stil vintage îi treziră curiozitatea, și se tolăni în pat cu cartea în brațe. Când înțelese ce ținea de fapt în mână, era mult prea târziu.

***