Zăpadă și cenușă

Capitolul 20 - Eins, Zwei, Polizei

Eins, Zwei, Polizei

Hallstatt, 26 decembrie 2018

─ Nu mi-a plăcut niciodată șahul, afirmă Jakob în timp ce Lukas îl conduce spre pârtia unde îi zisese că duseseră urmele Avei, înainte să le acopere zăpada.

─ Și totuși jucam în fiecare vineri seara, uneori mult după miezul nopții.

─ Și pierdeam tot timpul. Cred că de asta nici nu îmi plăcea. Jucam pentru că era singurul nostru moment din toată săptămâna pe care îl petreceam ca pe vremuri.

─ Lucrurile s-au schimbat mult după ce din doi am devenit trei, rostește Lukas cu jumătate de gură și cuprins de o nostalgie contagioasă.

─ Dacă ai putea să te întorci în timp, ai schimba ceva?

─ Mai are rost să mă întrebi?

─ Ce ai schimba?

─ Multe. Tot. Habar n-am. Dar tu?

─ E un gând cam bolnăvicios ăsta. Am încercat mereu să îl evit. Ce rost are să mă gândesc ce aș schimba dacă oricum nu pot să schimb nimic? În fine. Aici e doar pădure. Ești sigur că ai văzut mai multe urme?

─ Da. Dar doar ale ei duceau în sus. Apoi cred că a căzut.

─ Ei bine, jos nu e. Deci dacă nu cumva a luat-o în sus când a căzut, cred că ne permitem să presupunem că a plecat pe picioarele ei după ce a alunecat de pe pârtie.

─ Și a plecat unde? Nu mai e nicio casă de care să știu în toată zona. Unde ar fi petrecut noaptea?

Atât Lukas cât și Jakob încercau să evite să discute despre cel mai probabil lucru: acela că Ava se rătăcise după ce alunecase de pe pârtie, și înghețase pe undeva în timpul nopții.

─ E aproape miezul zilei, ceea ce înseamnă că au trecut 24 de ore, Lukas. Ce ai de gând?

─ În regulă. Facem cum ai zis tu. Mergem la Meyer.

*

Agentul de poliție Meyer tocmai își termina a doua cafea și se pregătea să revizuiască niște dosare când Lukas și Jakob intră în secția de Poliție. Lucrase și ieri și trebuia să lucreze și astăzi, însă din fericire avusese ture ușoare. Nevoia de cofeină se datora mai degrabă faptului că nu dormise toată noaptea așteptând-o pe Amelie să vină acasă de la petrecerea de Crăciun. Încercase să nu îi pună limite prea strâmte fiicei lui, însă uneori puștoaica tindea să sară calul.

─ Bună ziua, domnule Meyer.

Felix Meyer îl cunoștea pe Lukas încă de când era un adolescent care intra în belele la ordinea zilei. Își petrecea verile în Hallstatt când era mai mic și dacă Meyer nu ar fi fost așa bun prieten cu Helena, Lukas și-ar fi petrecut măcar câteva ore prin arest, să vadă cum e. Polițistul se întreabă cum reușise băiatul ăsta să își păstreze cazierul imaculat, la câte prostii făcea. Însă aflase mai târziu că puștiul se înrolase în armată în Scoția și că plecase în câteva misiuni NATO, unde își câștigase respectul superiorilor. Lui i se părea că experiența în armată îl cam stricase la cap, dar nu numai lui Lukas i se întâmpla asta. Cel puțin Meyer îl putea privi acum ca pe un bărbat, nu ca pe un puștan care arunca cu sticle goale în vitrinele magazinelor.

─ Bună Lukas. Cu ce ocazie pe la noi?

─ Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră.

─ Iar ai stricat ceva?, glumește Meyer și se ridică să își mai ia o cafea de la automatul din colțul biroului.