Zăpadă și cenușă

Capitolul 18 - Joc de șah

Joc de șah

Hallstatt, 25 decembrie 2018

Lukas se întoarse la cabană pe întuneric, după ce se convinsese că deja căutările erau în van. Nu mai găsise nimic altceva în afară de cele două sculpturi în lemn, pe care el însuși le făcuse, la interval de zece ani. Nicio urmă de Ava sau de altă ființă umană. Pașii pe care îi urmărise până la baza pârtiei fură ascunși sub mantia groasă de zăpadă, de parcă însăși natura își bătea joc de el.

Când lumina caldă, incandescentă, se revărsa prin ferestrele casei, inima lui Lukas se mări câțiva milimetri, sperând că Ava s-a întors acasă. El însuși ar fi condus-o a doua zi la aeroport și ar fi stat cu ea până când s-ar fi îmbarcat la primul zbor spre Wellington. Apoi, în lipsa ei, ar fi putut să termine ceea ce începuse în urmă cu doi ani. Nu mai dădea doi bani pe promisiunea pe care o făcuse în Edinburgh. Cine l-ar fi putut învinovăți? Avea șaptesprezece ani, era un puști fără minte care credea că cel mai rău lucru de pe pământ este ca părinții să te forțeze să faci ce vor ei și să devii ce vor ei, fără să te vadă cu adevărat prin pătura opacă a pretențiilor și prejudecăților pe care societatea le construise și de care ei nu erau conștienți.

Însă speranța lui este spulberată precum petalele unei păpădii sub suflul nemilos al vântului. Abia apucă să deschisă ușa, că un pumn masiv îi izbește falca dreaptă, propulsându-l un metru și jumătate mai încolo. Cel puțin nu îl lăsase inconștient.

Deși inițial e cuprins de o furie oarbă și vrea să riposteze, privirea întunecată din ochii lui Jakob îi taie elanul. Rămâne fără suflare, așteptând următoarea lovitură ─ de data asta în stomac ─ care nu întârzie să apară. Descurajat de lipsa unui răspuns din partea lui Lukas, Jakob se oprește, descărcându-și ultima picătură de furie pe bradul de Crăciun, pe care îl doboară cu tot cu masă la o simplă lovitură de picior.

─ Ce dracului e în neregulă cu tine, Lukas?

─ Uite ce e, Jakob, începe el, cu răceala-i caracteristică și lipsit de orice emoție, în timp ce își șterge cu mâneca dâra de sânge care i se prelinsese din buză. Nu mă interesează și nici nu m-a interesat niciodată femeia asta. Nu o folosi ca armă pentru cine știe ce răzbunare absurdă pe care ai născocit-o tu, pentru că nu o să meargă. Fă-i un pustiu de bine și du-o la aeroport, și noi putem să reglăm apoi conturile. Știu că am multe să-ți plătesc. Știu și că nu am cu ce, pentru că sunt deja distrus. Așa că, te las pe tine să îți alegi răzbunarea, dar nu implica și alte persoane în mizeria noastră.

Jakob îl privește întâi disprețuitor, apoi ușor uimit.

─ Ai băut?

─ Eu?

─ Nu. Moș Crăciun.

Atitudinea lui Jakob e total absurdă, mai ales după conversația de noaptea trecută. Nu își dă seama dacă nu cumva toată tărășenia face parte din jocul lui bolnav. Crezuse că îl cunoaște destul de bine pe bărbatul cu care își petrecuse anii de liceu și primii ani ai studenției împărțind același apartament. Însă cum ar fi putut să se aștepte ca Jakob să fie aceeași persoană, când el însuși nu se mai recunoștea.

─ Cum ai convins-o așa repede să plece cu tine?, întreabă.

─ Pe cine?

Lukas se abține teribil să nu îi dea un răspuns în doi peri, gen pe mă-ta mare, și după ce înghite în sec să se calmeze, se așază pe canapea și îi răspunde atât de controlat pe cât poate.

─ Pe Ava.

─ Unde să plece cu mine? Din cauza mesajului tău idiot nu am mai plecat nici eu la schi. Am venit să încerc să îți bag mințile în cap înainte să faci ce ai făcut cu Ha...

─ Ce mesaj?, îl întrerupe Lukas, înainte ca rezonanța numelui Hannei să invadeze camera.

Nu îi mai auzise numele spus cu voce tare de ceva timp și nu era pregătit să atingă subiectul ăsta acum.

─ Nu face pe prostul.

─ Deci Ava nu e cu tine?, întreabă Lukas, realizând gravitatea situației.

─ Nu. Ce să caute cu mine? A plecat cu tine ieri.

─ Azi dimineață nu mai era aici. Julia e în Hallstatt?

─ Nu. Ea și Sophie au plecat de aseară.

─ Și tu nu ai mai văzut-o pe Ava deloc?

Jakob pare că își pierde orice urmă de răbdare pe care o câștigase după ce îi redecorase pe Lukas și sufrageria lui.

─ Dacă schema asta face parte din jocul tău bolnav, Lukas, îți jur că de data asta nu mai scapi basma curată, spune el, apropiindu-se amenințător, fără să îl atingă însă.

─ Joc bolnav? Eu joc bolnav, Jakob? Trebuie să mergi la un psihiatru, zău! Tu ești cel care făcea amenințări azi noapte la telefon.

─ Băusem, Lukas! Și nu am spus niciodată că sunt o persoană bună, așa cum ai încercat să pozezi tu. Dar cel puțin eu nu omor oameni.

─ Da, ai dreptate. Eu am omorât-o. Crezi că nu știu asta?, țipă Lukas. Crezi că nu mă gândesc la asta în fiecare zi? Crezi că am mai dormit o singură noapte liniștită de atunci? Nu doar tu ai pierdut-o, frate. Am pierdut-o și eu. Mi-a fost spulberată de sub nas, și a fost numai vina mea. Tu a trebuit să trăiești cu pierderea ei, în timp ce eu trebuie să trăiesc cu gândul că a fost vina mea.

─ M-ar fi ales pe mine. Nu că ar mai conta acum, răspunde Jakob, iar tonul lui stins arată că apogeul furtunii trecuse. Nu mi-ai spus niciodată cum s-a întâmplat de fapt.

─ Nu m-ai întrebat.

─ Mda. Presupun că oricum nu mai contează.

─ Nu sunt pregătit pentru asta. Și nici tu.

─ Îmi pare rău.

─ De ce? Tu nu ai făcut nimic.

─ Îmi pare rău că am comparat-o pe Ava cu Hanna.

─ Stai liniștit, și eu am făcut-o. Doar că...nu seamănă deloc.

─ Mda. Nu prea. Și totuși, ce i-ai făcut de a fugit? Și ce te-a apucat cu mesajul ăla?

─ Despre ce mesaj vorbești?

Jakob scotocește în buzunar și scoate dispozitivul negru subțire. Scanează degetul mare al mâinii drepte, glisează de câteva ori cu arătătorul, apoi poziționează ecranul pe direcția privirii lui Lukas, afișând un mesaj care avea să schimbe complet regulile jocului:

Nu confunda regina cu un pion. Am făcut prima mutare. Gândește-te bine la ce piese ești dispus să renunți data viitoare. 

***