Zăpadă și cenușă

Capitolul 21 - O vizită neașteptată

O vizită neașteptată

─ Meyer nu ar fi capabil să găsească nici o gâscă șchioapă fugită de acasă, exclamă Lukas ieșind din secție și târând-l pe Jakob după el.

─ Mda. Dar atitudinea ta nu a făcut altceva decât să ridice alte suspiciuni asupra noastră. Tipul deja ne pusese stigmatul de vinovați. Tu doar i-ai întărit convingerea.

─ Fii serios, Jakob. Până la sfârșitul programului o să și uite de vizita noastră.

─ Bine, și acum ce facem?

─ În primul rând, îmi explici ce a fost cu „Cred că Ava a fugit din vina mea". Și apoi îmi mai explici o dată cum vine treaba cu stigmatul de vinovat, căci mi se pare că tu ești cel care și-a dat singur cu stângu'-n dreptul, nu eu.

─ Am pus-o pe Ava să-mi promită că stă departe de tine.

─ De ce?

─ Pentru că... Știi și tu de ce, Lukas. Ce vrei să îți mai explic?

─ Pentru că sunt nebun? Pentru că am ucis-o pe Hanna?, întreabă Lukas, rostindu-i numele pentru prima dată în mod conștient după atâta timp.

─ Da, îi răspunde Jakob, mai mult deznădăjduit decât furios. De asta.

─ Nu sunt nebun, simte Lukas nevoia să explice, evitând să se afirme în privința celeilalte jumătăți de informație.

Nu era. Nu se simțea nebun. Doar pentru că își ceruse învoire de la ultimele misiuni și alesese să se retragă în casa bunicii, nu însemna că e nebun. Însemna că ajunsese la aceeași concluzie, similară cu ipoteza de la care plecase încă de când avea șaptesprezece ani. Oamenii sunt răi. Oamenii sunt egoiști. Oamenii își urmăresc propriile interese. Oamenii mint. Oamenii pot fi monștri cu chip de înger. Și el era om. Își urâse specia din cauza părinților, a tatălui său în mod special, și acum se ura pe el pentru că ajunsese la fel. Și el fusese un monstru. Încă era. Întotdeauna va fi. Sau, nu va fi nimic. Ăsta era planul B și urma să se întoarcă la el îndată ce rezolva problema cu Ava. Ceva îi spune că povestea minionei nu se termină aici și dacă avea să facă măcar un lucru bun în ce mai rămăsese din viața lui, acela ar fi să o ducă înapoi la ea acasă.

*

─ Ce simbolizează masca ta?, întreabă Ava, încercând să distingă ceva sub gluga neagră care acoperea jumătate din chipul deja ascuns al persoanei cu care își petrecuse, mai mult în liniște, ultimele ore.

─ Charaktermaske.

Ava așteaptă explicațiile ce întârzie să apară. Camera e destul de întunecoasă și abia zărește trăsăturile măștii cu care persoana își acoperise fața. Era o mască albă ca varul, ce părea înspăimântătoare pe lângă haina groasă neagră cu care își înfășurase corpul. Nu era sigură, dar părea că masca înfățișa o femeie legată la ochi.

─ Themis, îi răspunde în sfârșit acea voce groasă, răgușită. Părea că persoana fie avea o laringită avansată, fie corzile vocale îi fuseseră grav afectate. Nici nu era sigură dacă era bărbat sau femeie, însă clar avea o constituție mult mai solidă decât a ei și cu siguranță nu era doar din cauza hainelor groase.

─ Themis, reperă Ava papagalicește. Din mitologie?

─ Ți-a revenit cheful de conversație? Vrei să îți mai dau o problemă de matematică?