Zăpadă și cenușă

Capitolul 9 - Intruși

Intruși

Hallstatt, 22 Decembrie 2018

Primii zori ai zilei se iviseră deja, deși nu se luminase încă bine afară – și nici nu părea că avea să se lumineze bine astăzi. Îndată ce se trezi, Ava își dădu seama că ceva era în neregulă. Și nu se gândea la faptul că rămăsese prizonieră în orașul de gheață, singură de sărbători, ci la lipsa obișnuitei adieri reci care o învăluia când ieșea din plapumă, adiere cu care se alinase în ultimele dimineți și care fusese înlocuită de o înăbușeală insuportabilă. Aerul din cameră părea de foc, avea gâtul uscat și o ustura nasul când respira. Inițial crezuse că e doar mahmureala după vinul de seara trecută, dar realizarea că peste noapte scăpase cumva de pijamalele cu Peppa Pig și a faptului că stătea acum transpirată în patul lui Lukas, doar în lenjerie, într-o căldură insuportabilă, o făcură să se gândească că nu era ea problema.

Deși era singură în casă, nu se simțea în largul ei să iasă complet dezbrăcată din dormitor, iar ideea de a lua pe ea oricare dintre obiectele vestimentare cu care venise, toate strâmte și adecvate vremii reci, nu o încânta deloc. Își făcu curaj și deschise ușile șifonierului din lemn masiv. Ea și Lukas conveniseră să nu își umble prin obiectele personale, acestea incluzând hainele, pe perioada schimbului, dar perioada schimbului se încheiase ieri, așa că oricum nu mai conta. Ea rămăsese blocată în Alpi, singură, în timp ce el se bucura probabil de un mojito pe plajă, profitând de prelungirea neintenționată a vacanței. Alese un tricou simplu alb, dintr-un material moale și răcoros. Trase pe cap tricoul, care îi ajunse până de-asupra genunchilor. Mirosea a ambră. Renunță să se mai încalțe și coborî în camera de zi, unde era la fel de sufocant ca în restul casei. Cu siguranță era ceva în neregulă cu centrala. Probabil că se defectase termostatul.

*

După ce cântărise toată noaptea toate opțiunile viabile, Lukas ajunsese la concluzia că trebuia să se întoarcă acasă, chiar dacă știa că Ava nu reușise să ia trenul, respectiv avionul, spre Wellington, asta nu însemna că el trebuia să își petreacă sărbătorile într-o pensiune. Nu că ar mai fi fost vreo cameră liberă la vreo pensiune începând din seara asta. Și totuși, cumva, se simțea ca un impostor în propria casă, ca un invadator.

Părăsise pensiunea înainte de ivirea zorilor și înotase pe jos prin nămeți cu rucsacul în spate și două sacoșe mari în mâini, iar acum, apropiindu-se de aleea casei sale, viscolul părea că se mai domolise. Sau poate se obișnuise el. Străbătu aleea casei cu dinții încleștați și mâinile amorțite, tremurând de frig și de emoție. Oare să bată la ușă? Să își anunțe prezența ca să nu o sperie? La naiba, doar era casa lui! Oricum, era prea devreme ca ea să se fi trezit. Avea să intre pur și simplu.

Își scutură ghetele de zăpadă, apoi apăsă cu cotul pe clanța ușii, fără să se aștepte ca ușa să se și deschidă. Fu surprins să descopere camera de zi puternic luminată și scăldată într-o căldură sufocantă. Știa că în Wellington temperaturile erau sufocante în această perioadă a anului, cel puțin din punctul lui de vedere, dar nu era totuși cazul ca Ava să exagereze și să...

*

Ava auzi ușa de la intrare scârțâind și simți cum un fior înghețat îi străbate șira spinării. Uitase să încuie ușa. Ce fusese în capul ei? Se afla la capătul orașului, la minute bune de mers pe jos de prima casă locuită, era singură cuc, și uitase să își încuie ușa. Cu mâinile tremurând, își făcu curaj să facă doi pași spre ușă, unde o siluetă gigantă părea că încearcă să își facă loc. Uriașul se întoarse și, atunci când ochii li se întâlniră, Ava putu parcă citi cum firul conștiinței lui se întrerupse brusc, lăsând plutind în aer cuvinte dezordonate care nu mai știură cum să alcătuiască o propoziție. Străinul părea mai puțin fioros acum, cu nasul și obrajii înflăcărați și cu căciula coborâtă neglijent pe frunte. Însă ce o captivă cel mai mult fură ochii de un cafeniu deschis, de culoarea chihlimbarului, în care citi uimire, apoi recunoaștere și ultima dată timiditate și, poate, puțină îngrijorare, toate mascate ușor de sprâncenele arcuite într-un mod aproape arogant. Cumva, Ava îl recunoscu fără să îl cunoască.