Zăpadă și cenușă

Capitolul 28 - I - (Dez)Iluzii

(Dez)Iluzii

Partea I

─ Nu am luat-o razna, afirmă ea, agățându-se mai bine de gâtul lui Lukas în timp ce aproape înotau amândoi prin zăpadă. În ciuda multelor haine în care erau înfășurați amândoi, încă îi putea percepe parfumul de ambră.

Se făcuse beznă și pentru că Ava era incapabilă să mai înainteze pe propriile picioare, îi revine ei sarcina de a lumina drumul cu lanterna în timp ce Lukas o ducea în spate.

─ Nu am zis asta.

─ Nu, dar o gândești.

─ Nu e adevărat. Trebuie să te odihnești, să mănânci ceva, să te încălzești, și apoi o să vezi lucrurile altfel. Nu te mai preocupa cu asta acum.

─ De când știai?

─ Ce să știu?

─ Că ne-am cunoscut acum zece ani.

─ De fapt, nu ne-am cunoscut. Nu ai vrut să îmi spui numele tău, râde Lukas.

─ Nici tu nu ai fost mai deschis la detaliile astea.

─ Leon, ha? Cum ți-a venit ideea?

─ De la L-ul cu care te-ai semnat pe Saturn. Îmi trebuia un nume să ți-l atribui. Dacă nu mi l-ai spus pe al tău, a trebuit să inventez unul.

─ Cred că prefer Lukas, râde el.

─ Și eu.

Mișcarea legănată a corpului lui Lukas începuse să o relaxeze, iar apropierea de el și faptul că era înfășurată în pătura termică începeau să o scoată din amorțeala fizică în care se aflase în ultimele zile. Odată cu căldura ce acum îi circula prin corp, venea și durerea, dar știa că în curând avea să dispară. Acum era bine. O îngrijora doar Hans, sau...fantoma lui Hans. Sau orice se presupunea că era Hans, deși îi venea tare greu să îl vadă ca pe o plăsmuire a propriei imaginații. Nu avusese niciodată halucinații cu adevărat. Și nu prea îi venea să creadă că începuse să sufere de vreo boală psihică de când ajunsese în Austria.

După ce Lukas îi așternuse în față toate dovezile, Ava începe să își răspundă singură la întrebările pe care subconștientul ei le formulase înainte și pe care conștientul le ignorase. De ce Hans apărea în cele mai neprevăzute momente și cum de nu îi mai observa nimeni prezența în afară de ea. Dacă ar fi fost prezent într-adevăr în cabană, urmele l-ar fi dat de gol față de Themis, omul cu mască. Însă Themis nu păruse să observe nimic în neregulă. În plus, Hans nu luase niciodată cu adevărat o decizie singur, ci doar acționase în cauză, după cum Ava plănuise în momentele ei de luciditate. Ca atunci când reușise să scape, fără să dezlege de fapt nodurile, ci doar să se sustragă de sub frânghii. Dacă ar fi fost cu adevărat prezent, nu s-ar fi arătat mai util? Ar mai fi obosit odată cu ea în fuga lor? El nu avea piciorul rupt. Și totuși, în toată lupta asta cu propriul creier, Ava refuză să creadă că totul s-a întâmplat doar în mintea ei. Fie începea să o ia razna și să își imagineze lucruri, fie Hans era al naibii de bun să se ascundă de ceilalți. Iar ea spera să fie a doua variantă.

*

Dougal adusese mașina până la baza pârtiei, ceea ce îi scutise de aproape o jumătate de oră de mers pe jos. Încălziți acum de focul din șemineu, nici Lukas nici Ava nu îndrăzneau să înceapă vreo discuție. Ce ar fi putut să spună, de fapt? Ava simțea că mintea îi joacă feste și nu avea nicio explicație plauzibilă pe care să i-o ofere lui Lukas pentru a-și susține cauza și nici un motiv clar pentru care decisese să plece din casă pe urmele bătrânului în ziua de Crăciun. Iar Lukas se simțea vinovat. Singurul lucru pe care îl făcuse de când se întorseseră acasă fusese să sune la secție de Poliție și să declare întoarcerea Avei. Felix Meyer urma să le facă o vizită a doua zi dimineața, pentru a-i lua o declarație Avei. Cel puțin Jakob fusese eliberat.