Zăpadă și cenușă

Capitolul 22 - Krampus

Krampus

Frica trezește două reacții: fie lupți, fie rămâi înmărmurit. Învățase asta de la terapeuta ei, pe când își trata problemele de anxietate. Învățase că atacurile de panică se datorează nivelului prea ridicat de adrenalină, generat de o teamă nefondată, de un pericol inexistent pe care creierul îl percepe și pentru care corpul secretă o cantitate prea mare din hormonul numit adrenalină pentru a-ți da puterea să lupți și pe care tu de fapt nu îl consumi și te intoxici cu el. Însă în cazurile despre care discutase cu terapeuta, pericolul nu exista cu adevărat. Și totuși, Ava făcuse întotdeauna parte din prima categorie: cea a oamenilor care luptă.

Nu era sigură cât era ceasul, însă probabil se însera, pentru că lumina nu mai pătrundea aproape deloc înăuntru. Când deschise ochii în penumbra patului de care încă era legată, Ava văzu perechea de ochi de safir privind-o fix, la numai câțiva centimetri distanță. Ochii păreau mai luminați ca oricând și nu putuse să citească nimic în goliciunea lor. Pulsul îi crescuse, își auzea bătăile inimii răsunându-i în urechi și se gândea că într-o zi obișnuită ar fi fost probabil capabilă să se elibereze de frânghiile aspre care o țineau prinsă de pat, în acel val nebun de adrenalină. Însă era prea slăbită și pe jumătate înghețată. Și îi era somn. Foarte, foarte somn.

─ Bitte ruhe, spune bătrânul, în timp ce Ava încerca să își adune ultima fărâmă de energie și să se smucească de sub frânghii.

─ Ce vrei? Nu înțeleg, strigă ea.

─ Rog odihnește, îi răspunde el, stâlcit.

Să se odihnească... Se tot „odihnise" în ultimele zile. Sperase că piciorul i se va vindeca sau că măcar își va recăpăta energia pentru a se putea elibera cât timp omul cu mască nu era acolo.

─ Mănâncă, pronunță el, după ce cotrobăise printr-o desagă câteva minute.

Îi așază în mână un pachețel de dimensiuni medii. E un fel de sandwich rece, cu ceva carne afumată. Îi e greu să înghită din poziția asta, însă îi e atât de foame încât ar înghiți tot sandwich-ul nemestecat, pentru a fi sigură că îi ajunge în stomac.

─ Langsam, îi zice el, rugând-o să mănânce mai ușor.

În timp ce Ava se luptă cu mâncarea, bătrânul pune pe foc un vas cu apă, în care adaugă niște plante.

─ Cum te cheamă?, îl întreabă, după ce reușise să mănânce tot.

─ Hans, răspunde el.

─ Sunt Ava. Mulțumesc pentru mâncare.

Hans o privește ciudat, apoi își întoarce atenția asupra vasului de pe foc.

─ Danke, încearcă ea din nou, pronunțând cât de clar putea unul dintre puținele cuvinte pe care le reținuse în germană.

─ Mit Vergnügen, îi răspunde, zâmbind cu un colț al gurii. Când zâmbea sau vorbea, întreaga barbă i se mișca cu tot cu față, iar Avei i se păru caraghios, în ciuda situației dificile și neamuzante în care se află.

─ De ce mă țineți aici?, întreabă ea, însă nu primește niciun răspuns.

Hans toarnă parte din lichidul de pe foc într-o butelcuță, pe care o agită și o azvârle afară în zăpadă. Avei i se pare că bătrânul are apucături destul de ciudate și și-ar dori să poată vorbi mai multe cu el. Acum, în ciuda întunericului din ce în ce mai dens care se lăsa înăuntru, Hans nu mai părea la fel de fioros. Cel puțin el o hrănise.